Teodor Ilincăi: „Mult am primit, mult trebuie să dau!”

Emil Cioran spunea că oamenii se impart în două categorii: cei care caută sensul vieţii fără să îl găsească şi cei care l-au găsit fără să îl caute.

Am vrut să stăm de vorbă cu om care a găsit sensul vieţii, fie că l-a căutat sau nu, însă un lucru este cert: arta este viaţa sa, iar acest lucru are un sens.

Suntem cu toţii parte a unui model cosmic, iar acest model funcţionează către Bine şi către Frumos. Teodor Ilicăi este unul dintre cei care au înţeles să-şi ducă, cu stoicism, la capăt misiunea de a-şi construi partea din modelul cosmic, prin talentul cu care a fost înzestrat, dar şi prin munca… multă, multă muncă.

Ciprian Demeter: Eşti un artist consacrat şi un om minunat. Vorbeşte-ne puţin despre copilăria ta şi despre sursa acestor calităţi cu care ai reuşit să ne faci sufletele să vibreze.

Teodor Ilincăi: Gândiți-vă la copilăria lui Creangă, apoi multiplicați de câteva ori. Exemplul cel mai concludent este cel cu furatul cireșelor: Nică „furluase” doar cireșele, noi, zvăpăiații uliței Prestărilor (actualmente a Dispensarului) am șparlit cireșul cu totul…Nu pot să nu vă povestesc și despre căpițele răsturnate pe o rază de aproximativ doi km pătrați sau despre jocurile din amurg (ziua eram la școală și apoi la muncile câmpului).

Oameni buni, gemea pământul uliței sub tropotele noastre nebune, colbul uliței ridicat până-n nouri semăna cu o furtună de nisip sahariană, păsările amuțeau la auzul chiotelor noastre de bucurie, uimire, mirare sau satisfacție, porțile din lemn sau tablă duduiau de golurile date la fotbal sau șopârlică (joc cu mingea șutată din volé) – la ce să te aștepți, când populația infantilă a unei ulițe cu 8 familii depășea lejer numărul componenților a două echipe de fotbal, cu antrenori și preparatori fizici (proprietarii grădinilor devastate care ne alergau ca la 100 m garduri), maseuri (eram scărmănați destul de frecvent, mai ales în zona șezutului…), bucătari care ne găteau numai și numai hrană sănătoasă. Rezerve nu existau, aveam fiecare postul lui bine stabilit. Partea cea mai frumoasă e că nimeni nu pierdea. Prindeam cu mâna, cu volocul (un fel de năvod) și cu undița improvizată din bețe de alun și ace cu gămălie pe post de cârlige cleni, păstrăvi, boișteni, grindele, chișcari, porcușori și mrene din Moldova și Suha, mâncam susai, măcriș și alune, prindeam iepuri de câmp și culegeam ciuperci…Vara și toamna devreme eram spaima ogoarelor și livezilor, devoram ca niște iepurași morcovi, mere, vișine, prune, napi și coceam porumb și cartofi pe jar – parcă nu mă mai satur să-mi amintesc!

Am avut norocul să copilăresc la Mălini, loc binecuvântat de univers cu pământ roditor, peisaje de basm, dar mai ales cu oameni gospodari și cu frică de Dumnezeu. Adăugând la toate acestea apartenența la o familie cu 13 copii, cu înclinări artistice și cu bunul simț în buzunar, nu putea ieși foarte rău. Școala primară a contribuit și ea la dezvoltarea mea ca viitor artist: muzica era muzică, poezia poezie (mai ales prin moștenirea neprețuită lăsată de Nicolae Labiș), educația fizică de asemenea. Gimnaziul l-am absolvit la Liceul de Artă din Suceava, unde dezamăgit de neprofesionalismul profesorului de oboi care era în cârdășie cu diriginta, m-am axat pe teorie muzicală și cultură generală. Aveam oareșice calități vocale, dezvoltate cu timpul prin cântatul cu familia și la stranele bisericilor din comună, însă conștientizarea unei tehnici vocale a venit mult mai târziu, în timpul studiilor universitare de la București. Merită menționată și perioada liceului (trei ani la Borca, ultimul în București), mai ales că atunci am devenit și mai conștient de drumul pe care avea să-l urmez, filologia avea să completeze într-un mod fericit formarea mea ca om și artist. La Borca am fost cântăreț bisericesc în Pârâul Cârjei și Sabasa, participam la cenacluri literare, am făcut parte dintr-o trupă de dansuri populare și dintr-una de teatru la nivel de amatori – toate au contat cu vârf și îndesat. Frumoși oameni și la Borca!

Ciprian Demeter: Cât de importante au fost modelele din copilăria şi din adolescenţa ta pentru evoluţia ta profesională? Crezi că au fost anumiţi factori care au legătură cu acest colţ mirific de ţară care se numeşte Mălini, oameni, tradiţii, stil de viaţă care au contribuit la realizarea visului tău, care te-au inspirat şi te-au determinat să nu renunţi atunci când te-ai confruntat cu diferite greutăţi?

Teodor Ilincăi: Toți oamenii din viața mea au avut și au importanța lor, am învățat că fără muncă, dar mai ales fără cultură și școală nu ajungi prea departe și nu asta era ceea ce-mi doream. Modelele mi le-am luat din cărți, am simțit destul de devreme că, având ca inspirație doar familia și oamenii, de altfel, minunați ai locului, nu este suficient. Tradițiile și cultura populară ne fac să vibrăm patriotic, ele ne amintesc de unde venim și cum ne-am dezvoltat, ne definesc într-o oarecare măsură, însă adevărata dezvoltare personală vine din cunoașterea filozofiilor culturale și istorice universale și din analogiile cu acestea. Concluzia este că, orice idol am avea (al meu devenise Elvis Presley în clasa a IX-a) fără sprijinul familiei și fără încurajarea oamenilor mai răsăriți care au văzut în mine mai mult decât un viitor strașnic gospodar, nu aș fi fost nimic.

Ciprian Demeter: Ce sau cine te-a făcut ceea ce ești?

Teodor Ilincăi: Nu este ușoară întrebarea, dar îmi place să fiu zgândărit, mă obligă să gândesc mai departe de sensul primar al existenței umane. Dacă aș fi fost întrebat cu ani în urmă, când influența religiei ortodoxe îmi era îndreptar pentru orice răspuns la mai toate întrebările, aș fi răspuns că Dumnezeu m-a făcut ceea ce sunt. Astăzi, după o experiență socială și artistică deloc de neglijat, pot face referire la matricea stilistică blagiană, considerând că sunt un creator de versuri sau personaje operistice, fără însă a elimina contribuția divinității din această ecuație. Toată viața mea de până acum o văd ca pe un act cultural, sunt definit de cultură, iar cultura mea este definită prin stilul meu vioi și pozitiv, tăios și hotărât. Zice chiar creștinul român că Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă în traistă. Și uite că am băgat în traista mea și elemente de rezolvare a misticismului creștin, precum și elemente ale misterului blagian, ale simbolismului minulescian, ale tumultului romantic eminescian, ale vâltorii filozofice labișiene, ale amplitudinii și profunzimii stănesciene…M-am bucurat și am suferit alături de personajele lui Dostoievski, Gogol, Dumas, Vernes, Marquez, Vian, m-a răscolit și m-a mângâiat muzica lui Beethoven, Brahms, Rachmaninoff, Chopin, Ceaikovski, Verdi, Puccini, m-au dus în Rai vocile de excepție ale muzicii de operă, jazz, soul, blues, rock, pop și pop-rock, m-au intrigat, fascinat și bulversat lucrările lui Da Vinci, Bernini, Brâncuși, Velazquez, Delacroix, Rubens, Picasso, Vermeer, Van Gogh, Renoir, Monet, etc. Toate aceste lucruri au contribuit la cine am devenit și cine voi deveni. Nu vreau să-i uit nici pe profesorii mei începând cu clasa I-a și terminând cu studiile universitare, dirijori, pianiști, muzicologi, OAMENI. Dar în afară de mama mea, omul care mi-a deschis ochiul frunții pentru a înțelege viața cu toate ale ei, cu accent pe vocea umană, este maestrul meu, Corneliu Fânățeanu.

Ciprian Demeter: Care este momentul ”Z” când ai decis că muzica sau opera este drumul tău?

Teodor Ilincăi: În ultimul an la Conservator eram angajat în corul operei din București, prinsesem drag de muzica de operă cu tot ce implică, mai ales că în adolescență visam la actorie, însă unii soliști, angajați sau invitați, nu se ridicau la nivelul primei scene a țării. Îmi spuneam că pot mai bine decât ei, astfel că, la recomandarea unui coleg din cor, Doru Feraru, tenor care făcea parte și din celebrul Madrigal, m-am prezentat pe strada Pisoni la numărul 6, unde am avut o epifanie, însă după jumătate de an de așteptare. Registrul meu acut îl descoperisem mergând cu uratul de sărbători, hăulind și chiuind pe ulițele satului, sau în emisiunea-concurs Bravo-Bravissimo, unde mi s-a propus pentru finală cântecul lui Andrea Bocelli, Con te partirò. Acutele s-au făcut auzite, eu am câștigat concursul, însă știam că tehnica mea vocală era departe de a fi solidă…Maestrul m-a ascultat, apoi m-a trimis la ORL, și asta din două motive: registrul meu mediu și grav suferea ca un câine oropsit, iar el, având deja mulți elevi, nu voia să se lege la cap cu încă un tenoraș amărât, dar țanțoș nevoie mare, dornic de afirmare. “Ne vedem peste 6 luni” – mi-a spus, neașteptându-se să fiu atât de tenace și de hotărât. Bineînțeles gâtul nu avea nimic, doar suferea de icnelile și zbieretele cu care îl îndopam zilnic. Ascultându-mă din nou, oarecum impresionat de perseverența mea și foindu-se în scaunul din fața pianului, căutând clar motive să mă trimită cu ursul la plimbare, m-a întrebat în treacăt dacă mai am frați, surori, care cântă. I-am răspuns că sunt al treisprezecelea și că toți cântăm (cum, nu mai conta…). “De mâine vii la lucru!” – mi-a răspuns răspicat, cu vocea sa de tunet îmbrăcat în catifele și mătăsuri. Atât mi-a trebuit! După câteva luni luam cu brio examenul de solist în fața comisiei de la Opera Națională București.

Ciprian Demeter: De ce are nevoie un tânăr care dorește să intre în lumea operei/ să devină un artist liric?

Teodor Ilincăi: În primul rând, de darul de la Dumnezeu, o voce cu un timbru plăcut, recognoscibil. Se poate ajunge la un nivel bun și cu o voce mai puțin deosebită, dar numai dublată de o muncă titanică. Urmează dorința de a deveni – vorba maestrului Fânățeanu – a doua condiție esențială; apoi nu trebuie neglijate sub nicio formă pregătirea muzicală temeinică (teorie, solfegiu, armonie, polifonie, estetică, istoria muzicii etc.) stăpânirea limbilor străine, dar mai presus de orice, ambiția, perseverența, aprofundarea partiturilor nu numai din punct de vedere vocal, ci și estetic și literar. Să spunem că un tânăr respectă aceste reguli cu strictețe, însă tot nu reușește. Știți de ce? Pentru că poate îi lipsesc eleganța, inteligența emoțională, bunătatea, altruismul, și nu în cele din urmă, o cultură generală universală. Sigur că în zilele noastre unii au reușit având doar o voce bună și ceva-ceva instinct de frazare, dar nu sunt buni de dat ca exemplu, pentru că dacă unul dintre aceștia mâine își va pierde vocea (se poate întâmpla oricui, din varii motive), poimâine nu va ști să facă nimic altceva, în afară de a arunca povara nereușitei pe umerii altora sau de a pune pe seama ghinionului lipsa statuilor lor ridicate încă din timpul vieții.

Ciprian Demeter: Aprofundarea unui singur domeniu, în acest caz opera, te limitează?

Teodor Ilincăi: Te poate limita cu ușurință, dacă intervine autosuficiența și supraevaluarea. Arta este subiectivă și toți cei implicați se cred zmei…e bine să ai o părere bună despre tine, dar în același timp să fii conștient de nivelul tău. Din păcate, îi numeri pe degete pe soliștii de operă care ar fi dispuşi să spună despre ei înșiși că ar avea probleme vocale (asta ar fi cel mai puțin grav, pe lângă lipsa de muzicalitate, estetică, pronunție defectuoasă, masacrarea partiturilor).
Nu am simțit niciodată că opera mă limitează, este atât de complexă, încât nu te plictisești niciodată explorând-o. Nu e vorba numai despre a arăta lumii ce voce grozavă ai, ci despre a pune în valoare un discurs muzical bazat pe un text de cele mai multe ori poetic. Subiectele operelor sunt în general bazate pe fapte istorice, te trimit – dacă bine înțeles îți pasă – să explorezi anumite perioade ale umanității, opera este plină de tipare și tipologii umane, de informații prețioase în ceea ce privește aspecte sociale, politice și psihologice ale trecutului. Să nu uităm că pentru a pune în valoare o lucrare trebuie să ai minime cunoștințe despre arta actorului, asta te face să cercetezi minunata lume a teatrului.

Ciprian Demeter: Se poate vorbi despre autosuficiență, în multe cazuri particulare, din lumea muzicală de la noi?

Teodor Ilincăi: Cu duiumul. Cânți, nu cânți, vechimea merge, timpul trece, noi cu drag o pensioară grasă așteptăm. Grila de salarizare este în principal de vină, pe lângă lipsa unor mâini de fier din instituțiile de cultură, lipsa unor comisii formate din profesioniști, de fapt, lipsa a tot ceea ce înseamnă respectul pentru aducerea culturii românești la un nivel cel puțin decent. Nu generalizez, avem și soliști de valoare, dar cu câteva flori nu se face primăvară. Să nu fiu înțeles greșit, era nevoie de creșteri salariale, însă nu de-a valma, fără o strategie de evoluție, ci pe merit, pe ceea ce poate fiecare. Așa s-a ajuns ca cineva care cântă trei sau mai multe spectacole într-o lună să fie remunerat mai puțin decât cel care cântă două măsuri și 10 note o dată la două luni, și pe acelea într-un mod grobian. Vechimea și contractul nedeterminat contează, nu? Ne îndreptăm cu pași repezi către un fiasco, trebuie urgent luate măsuri împotriva autosuficienței, împotriva angajării și distribuirii în spectacole ale unor artiști pe bază de prietenii și/sau apartenența la un grup de interese politice sau religioase, împotriva tolerării angajaților care nu au nimic important de spus, care refuză să evolueze, sau împotriva soliștilor invitați complet lipsiți de valoare.

Ciprian Demeter: În prezent, se poate vorbi despre o promovare a culturii, a reușitei în viață prin educație, în România?

Teodor Ilincăi: Sub nicio formă! Tocmai educația defectuoasă este problema cea mai arzătoare. Pornești ca tânăr cu stângul, continui haotic, nimeni nu poate să-ți arate ce pași ai de făcut, nici măcar în teorie, referindu-mă strict la domeniul studiului vocal. Puținii care au reușit, au făcut-o pe cont propriu, statului român în continuare nu-i pasă de nevoile unui tânăr cu reale aptitudini. Nu generalizez, avem și profesori implicați și profesioniști, însă majoritatea bâjbâie în nebuloasa necunoașterii și categorisirii vocilor, supraevaluând, spre bucuria și mândria părinților, calitățile vocale ale elevilor, alegându-le în consecință un repertoriu total neadecvat vârstei și posibilităților acesteia. În Conservator sunt admiși tineri cu pregătire mediocră, doar ca să fie la număr. Se continuă politica repertoriului neadecvat, nu se pune accent pe teorie, solfegiu, armonie, stilistică, etc. Ca să nu mai vorbesc despre dicția și pronunția complet nelalocul lor. Aproape tot ce-și postează cu mândrie elevii și studenții pe rețelele sociale reflectă nereușita sistemului. Unii dintre ei ajung angajații operelor din țară și sunt lăsați în continuare să profaneze lucrări consacrate ale marilor compozitori. Consider că opera este mult prea profundă ca să poată fi mânjită cu indolență, ignoranță, mediocritate. Este realmente un sacrilegiu să faci operă și, de fapt, să n-ai habar…Ca să revenim la promovarea culturii prin educație, singurul exemplu pozitiv, cu rezultate vizibile și continue, este Fundația Regală Margareta a României. Majoritatea bursierilor fundației au ulterior rezultate bune, dar se fac eforturi mari pentru a se investi resurse financiare și umane. Am făcut parte din juriul de selecție câțiva ani consecutiv, am făcut mentorate și un masterclass cu bursierii, am participat la Concertele Regale de strângere de fonduri pentru programul Tinere talente. Fundația ne-a demonstrat că se poate! Însă pe plan național este prea puțin…

Ciprian Demeter: Ce te inspiră și te face să continui?

Teodor Ilincăi: Mă inspiră absolut tot ce se întâmplă în jurul meu. Mă inspiră oamenii inimoși, profesioniștii generoși, filantropii. Muzica de calitate, o carte bună, un muzeu, natura îmi împrospătează spiritul, pofta de viață după o nedreptate sau dezamăgire trăită. Mă face să continui faptul că sunt conștient că am o menire, că pot face ceva pentru cei care poate nu găsesc puterea de a lupta. Mai am infinit de multe lucruri de învățat și multe de demonstrat. Așa cum spun în poezia mea, Punct…și de la capăt,
“Lumea-i un butoi în pantă și în ea mă-nvârt de zor,
Timp în care urlă-n mine și-nciudare, și amor
Însă oricât ar vrea chibiții să mă fac cât mai mărunt,
N-am de gând hlizelii mele prea devreme să-i pun punct”

………………………………………………………………………………………………………………..
“ Când voi fi rămas gol pușcă-n fața hâdă a nepăsării,
Voi scoate din teaca minții spada boantă a visării.
Voi lupta cu îndârjire, chiar de-ar fi s-ajung un ciunt,
Chiar și una cu pământul de m-aș face, nu pun punct!”

Ciprian Demeter: Ce anume din viața ta consideri a fi cheia succesului?

Teodor Ilincăi: Conștientizarea menirii artistului, cu reușite și impasuri. Apoi, mai este și bucuria cu care fac orice lucru. Că gătesc, joc fotbal, tenis sau ping-pong, cânt vocal sau la instrumente, îmi pun tot sufletul acolo. Mă enervez, mă extenuez, însă mă resetez în permanență, mă concentrez, mă entuziasmez și încerc să îmbunătățesc. Asta mă face să mă simt util, viu. Profesionalismul, perseverența și seriozitatea sunt cu siguranță alte elemente primordiale ale cheii succesului. Umorul este cireașa de pe tort, fără umor aș fi un mort viu.

Ciprian Demeter: Ai ajuns deja pe unele dintre cele mai mari scene ale lumii, alături de soliști extraordinari, ai lansat volumele de poezii și aforisme, ce consideri că mai ai de demonstrat din punct de vedere profesional?

Teodor Ilincăi: Doamne, dar câte nu am de demonstrat! În primul rând mie, pentru că știu foarte bine ce aș putea realiza cu tot ce am acumulat, nu m-aș putea culca pe-o ureche, m-aș simți realmente un diletant inutil. Mult am primit, mult trebuie să dau! Mi s-a spus că am oareșice talent la scris, trebuie să continui! Apoi din punct de vedere muzical, pe lângă roluri noi pe care trebuie să le adaug repertoriului, pot și vreau să cânt și alte stiluri, în primul rând jazz, care este a doua mea mare dragoste. În acest sens, am început un album inedit, cu voce, pian și saxofon, împreună cu excepționalul pianist Alexandru Burcă. Nu pot să mă opresc nici din a cânta muzică psaltică, îi datorez începuturile mele vocale. Dar mai presus de orice, vreau ca prin tot ceea ce întreprind să fiu un exemplu pentru tinerii artiști la început de drum, avem nevoie de modele astăzi mai mult decât oricând, valorile s-au inversat și trebuie să direcționăm cu toții barca asta peticită în care ne aflăm pe furtună și care se numește România spre limanul pertinenței și a bunului simț.

Ciprian Demeter: Au fost momente în viaţa ta când ai simţit că trebuie să renunţi la visul tău şi să-ţi canalizezi energia către un alt domeniu?

Teodor Ilincăi: Recunosc că da, dar dacă toți am renunța, ar fi și mai îngrijorător decât este deja. În momente de cumpănă am găsit întotdeauna motivația de a nu renunța, de a face o evaluare rapidă și de a vedea ce poate fi de făcut în vederea continuării menirii mele. Este normal să se întâmple acest lucru, dezamăgirile și frustrările sunt nenumărate, iar noi suntem oameni și avem momente de slăbiciune, însă victoria este întotdeauna a celor puternici. Căderile sunt întotdeauna spre ridicare și momentele când te uiți de sus la ceilalți ar trebui să fie numai în vederea întinderii brațelor spre ei, pentru a-i ajuta să se ridice.

Ciprian Demeter: Care este cea mai mare provocare pentru un tenor în perioada pandemiei?

Teodor Ilincăi: Nu numai pentru un tenor există provocări în această perioadă, ci pentru absolut toți muzicienii și actorii din toată lumea. Cea mai mare dintre provocări este aceea de a-ți găsi motivația pentru a te menține în formă, pauza aceasta este imensă și abisul culcatului pe-o ureche în care putem cădea pândește ca o pasăre de pradă. Este frustrant faptul că instituțiile de cultură s-au închis și că nu ne putem desfășura activitatea, în timp ce mijloacele de transport în comun gem de oameni care nu au un minimum respect pentru semenii lor prin nepurtarea unei amărâte de măști. Această pandemie a scos la iveală tot ceea ce este mai rău și perfid în oameni, nu luptăm numai cu un virus, ci și cu lipsa de discernământ a oamenilor, dublată de măsurile haotice luate de autorități și de lipsurile sistemului sanitar. Sigur că este trist că mi s-au anulat sau reprogramat spectacolele din această perioadă, dar mai trist este să vezi că se duce o luptă acerbă împotriva învățământului și culturii, care din punctul meu de vedere sunt motoarele ce țin în viață conștiința și spiritul unei națiuni. Partea pozitivă este că am avut timp să învăț și să aprofundez două roluri noi și că am terminat în proporție de 95% lucrările de renovare a casei părintești de la Mălini.

Ciprian Demeter: Există vreo operă în care ai vrea să fii distribuit, însă simţi că nu eşti încă pregătit şi suficient de experimentat pentru asta?

Teodor Ilincăi: Desigur. Rolul lui des Grieux din opera Manon Lescaut de G. Puccini și rolul lui Otello din opera omonimă de G. Verdi sunt două astfel de roluri. Pe lângă o tehnică desăvârșită, este nevoie și de o rezistență extraordinară, pe care o capeți în timp, abordând roluri mai puțin solicitante. Ajungem noi și acolo!

Ciprian Demeter: Scrii versuri…. Ce anume te inspiră în mod deosebit când scrii poezie?

Teodor Ilincăi: Oamenii și faptele lor mă inspiră cel mai mult. Călătoriile și intersectarea cu alte culturi au contribuit însă decisiv la decizia de a scrie. În lungile și nenumăratele zboruri am avut timp să clocesc și să șlefuiesc cele mai multe versuri, am avut timp să realizez ce cultură bogată și diversificată avem, ce moștenire filozofică, religioasă, tradițională de excepție plutește ca o plăcută amenințare deasupra cerului spiritual al României, trebuie doar să întinzi brațele și să culegi. Uneori este nevoie și de zbor, unele elemente sunt deasupra celorlalte, ajungi mai greu la ele, dar învățând să zbori, înveți să raționezi, să trăiești la o intensitate sporită, să dai alte și alte înțelesuri existenței. Locul de unde provin are indiscutabil importanța lui, revin la matricea stilistică blagiană. La Mălini am avut un anume soi de libertate pe care nu l-aș fi avut dacă m-aș fi născut într-un oraș sau într-o familie chiabură. Nu aveam pământuri întinse, turme de oi sau cirezi de vaci, însă am avut muntele, pădurea, câmpiile, râurile, cântecul, poezia, prietenia, dragostea. Eram foarte bogat!

Ciprian Demeter: Te-ai gândit vreodată să scrii o operă?

Teodor Ilincăi: Da, m-am gândit, dar nu am cunoștințele necesare punerii în pagină a unei opere, este o muncă extrem de complicată și complexă. Aș putea, în schimb, să scriu librete, de ce nu? Să presupunem, totuși, că aș avea pregătirea de a scrie muzica unei opere românești. Subiectul ar fi viața unei personalități istorice care a realizat ceva cu adevărat memorabil. Aș scrie inspirându-mă din toată frumusețea muzicii lui Mozart, Verdi, Puccini, din bogăția de culoare veristă, adăugând elemente de folclor românesc și muzică bizantină. Din păcate, nu se mai scrie muzică de operă cu adevărat plăcută urechilor și nu înțeleg de ce, pentru că sunt convins că există compozitori extraordinari. “Interesănțeala” este cuvântul care domină majoritatea lucrărilor recente, lucru care a afectat și operele clasice precum Otello, Traviata, Tosca, Trubadurul, Turandot, etc., prin abordarea unor regii înțelese doar de către regizori. Acesta este un subiect care merită dezbătut pe larg, pentru că acest trend tinde să devină literă de lege, ori iubitorul de operă vine la un spectacol să viseze, să uite de cotidianul apăsător. Nici în străinătate lucrurile nu stau mai bine, dar măcar acolo publicul protestează. Am fost protagonistul unei producții de Otello la opera din Frankfurt, cu rolul Cassio, în stagiunea 2011-2012. Pentru că publicul nu a înțeles nimic din punerea în scenă, a huiduit din toți rărunchii odată cu terminarea ultimului acord al orchestrei. Din păcate, publicul nostru e în stare să aplaude orice. Însă adevăratul public cunoscător nu mai merge de mult la operă, sătul de valoarea slabă a spectacolelor. De exemplu, la Opera Națională București, un număr semnificativ de invitații le primesc aplaudacii de profesie, lingăii vasali ai managerului. Dacă în România arta nu produce venituri la bugetul de stat ca în alte țări din vest, măcar să ofere calitate, zic!

Ciprian Demeter: Ce planuri de viitor ai?

Teodor Ilincăi: Nu-mi fac planuri de viitor, mai ales în contextul pandemiei actuale, dar continui să creez muzică și să scriu, ca și până acum. Mi-ar plăcea să scriu nuvele, romane, mi-ar plăcea să pot evolua pe toate scenele importante ale lumii cu roluri pe care le iubesc, să pot aduce bucurie oamenilor iubitori de artă și adevăr artistic. Nu aș refuza nici excursii în Tibet, Alaska sau Polinezia Franceză…

Ciprian Demeter: Cum vezi viitorul cultural al României?

Teodor Ilincăi: Nu mă pot pronunța în legătură cu alte domenii ale culturii, dar în ceea ce privește opera, dacă lucrurile vor continua ca și până acum, opera românească nu va avea un viitor propriu-zis, calitatea este în declin de ceva vreme și continuăm să ne afundăm în amatorism și chiar în penibil. Acest lucru va trage în jos toată cultura, opera fiind cu siguranță o parte esențială a acesteia. Am însă speranța că o mână de oameni profesioniști, curajoși și inimoși va lupta să facă posibil un moment zero, un moment din care să înceapă o reconstrucție care, în timp, să pună România pe harta iubitorilor de operă din toată lumea. Concluzionez semnalând discrepanța uriașă dintre calitatea artiștilor români care evoluează pe scenele lumii și nivelul dezastruos din țară.

Ciprian Demeter: Ce muzică asculţi în maşină într-o zi obişnuită?

Teodor Ilincăi: Operă ascult rar, o fac numai atunci când învăț un nou rol. În rest, predomină jazz-ul și rock-ul, uneori muzică pop, bizantină, gospel, soul și uneori radiouri care difuzează aceste stiluri muzicale.

Ciprian Demeter: Care este compozitorul care, din punctul tău de vedere, se potrivește cel mai mult cu tipul tău de voce, tehnică vocală sau trăire?

Teodor Ilincăi: Categoric Puccini. Am scris și un aforism care să sintetizeze această concluzie personală : „Dacă Puccini nu s-ar fi născut, l-ar fi născocit cumva chiar Muzica, jinduind neostoită la tumultul și adâncimea oceanului, la misterul Lunii, la nepregetul curgerii apelor și forța prăvălirii cascadelor, la frumusețea și culorile florilor de câmp, la delicatețea și geometria zborului fluturilor, la tăria munților, la bogăția și ecoul peșterilor, la strășnicia fierberii vulcanilor, dar mai ales la cheia spre sufletele oamenilor, știind că numai prin ele va ajunge la Adevăr.”

Ciprian Demeter: Care este rolul care ți-a plăcut cel mai mult și care ți-a adus cele mai multe satisfacții?

Teodor Ilincăi: Sunt mai multe roluri care mi-au adus satisfacții deosebite, raportat la vârsta și experiența artistică. Un asemenea rol a fost MacDuff din Macbeth de Giuseppe Verdi, rol care mi-a a dus și primul succes internațional în 2009 la Opera din Hamburg, un rol de luptător care a avut curajul să se revolte împotriva orânduirii tiranice – încă îmi vine mănușă! A urmat rolul Lenski din Evgheni Oneghin de P.I. Ceaikovski, rol de poet romantic, dar înverșunat, sangvinic – parcă și aici mă regăsesc! Următorul rol important avea să confirme apartenența vocii mele la repertoriul puccinian, și anume Rodolfo din La bohème, un alt rol de poet care mi-a adus prima colaborare cu Opera Regală din Londra și primul disc realizat de Opus Arte. A urmat un lung șir de roluri extraordinare și toate mi-au adus satisfacții: Pinkerton din Madama Butterfly și Mario Cavaradossi din Tosca (de câteva ori în compania inegalabilei Angela Gheorghiu), ambele capodopere aparținându-i tot lui G. Puccini, Don Carlo din opera omonimă de G. Verdi, Turiddu din Cavalleria rusticana de P. Mascagni, Maurizio din Adriana Lecouvreur de F. Cilea. Însă există un rol pe care nu l-am adăugat repertoriului meu din motive de precauție, pentru că mă identific prea mult cu personajul pentru a mă grăbi să-l prezint publicului înainte de a-i descoperi profunzimea umană, este vorba de Andrea Chenier de U. Giordano.

Ciprian Demeter: Ca artist şi om de cultură percepi lumea înconjurătoare, mai mult decât alţii, prin intermediul simţurilor. Care ar fi simţurile (văz, auz, miros, tactil, gust) care te inspiră, te stimulează, te copleşesc, te exaltează?

Teodor Ilincăi: Toate simțurile mă inspiră și mă încântă și pentru asta mulțumesc Cerului că pot admira, gusta și atinge minunile acestei lumi: albastrul de Voroneț, peștii exotici din mări și oceane, măreția și misterul munților, grandoarea și imensitatea Marelui Canion, “atomul zburdalnic de nuanțe” explodat de marii poeți în „stoluri de rime vii și hoațe” (poezia Testament din volumul Mozaic, editura Preda Publishing, 2019), mirosul ierbii proaspăt cosite, al florilor și al pământului după o ploaie caldă de vară, gustul minunat al zacuștei, sarmalelor, șoricului, salatei de vinete, poezia unui pahar cu Negru de Drăgășani sau Amarone della Valpolicella, mângâierea pe tălpile goale a ierbii înrourate, însă privilegiul cel mai mare este de a asculta toată muzica universului, indiferent că este creată de oameni sau de păsări, de cascade sau de șuierele vântului prin frunze sau păpuriș, liniștea nopților înstelate pe dealul Poienii din Mălini… am parte zilnic de câte un dar neprețuit prin simțuri și încerc să dau naturii și oamenilor, prin faptele mele, măcar puțin din ceea ce primesc.

Ciprian Demeter: Având în vedere faptul că ai reușit pe marile scene ale lumii, ce crezi că le lipseşte instituțiilor de cultură din România pentru a deveni competitive pe plan internațional?

Teodor Ilincăi: Programele de îndrumare și sprijinire a tinerilor ne lipsesc. Dar nu este totul să ai aceste programe, profesioniști recunoscuți în domeniu trebuie să preia frâiele. În țările în care cultura este considerată vitală, există studiouri de operă cu activitate extrem de bogată. Tinerii sunt instruiți din toate punctele de vedere pentru a face față unui repertoriu diversificat. Actul artistic nu presupune doar să ai o voce bună și să emiți niște sunete, ci constă în punerea în valoare a unui rol, a unei partituri vocale prin estetică, stil, pronunție, mișcare scenică, interacțiunea cu celelalte personaje. Pianiști acompaniatori, regizori, profesori de canto și specialiști în pronunția limbilor străine și dicție, toți contribuie la dezvoltarea ulterioară a unui tânăr la început de drum. În România se sar multe trepte, multor tineri li se permite să debuteze în roluri dificile fără a avea experiența unor roluri mici și medii, care i-ar putea căli pentru viitor, apoi te miri de ce există rateuri, nu puțini sunt cei care au eșuat vocal și mental. În lumea mare a operei nu te așteaptă și nu te cruță nimeni, faci ori nu faci față. Recunosc faptul că nu am fost pregătit pentru debutul la Opera Regală din Londra în 2009, am avut parte de un mic șoc după prima repetiție, când mi s-au înmânat patru foi A4 cu greșeli de pronunție și legato, pe care le păstrez cu sfințenie. Mi-am spus că dacă nu fac eforturi mari să mă corectez, mă voi întoarce acasă cu coada între picioare. Dacă am rezistat timp de unsprezece ani pe scene atât de importante, înseamnă că trebuie să mă fi corectat. Opera poate fi comparată cu o bucătărie fină, pretențioasă, în care dacă ai fiert necorespunzător un ingredient sau dacă pui prea puține sau prea multe condimente riști să-ți pierzi clienții. Asta s-a întâmplat în România, adevăratul public cunoscător suferă, nivelul artistic este mediocru și submediocru, atât prin invitarea unor artiști străini cu voci și interpretări lamentabile, cât și prin nepăsarea și indolența unora dintre artiștii români. Nu putem fi competitivi pe plan internațional dacă aceste lucruri se continuă! Sunt absolut convins că lucrurile se pot remedia, îmbunătăți, cunosc atât de mulți corepetitori și dirijori extraordinari! Trebuie să le dăm credit și să-i lăsăm să îndrume vocile de calitate pe care le avem în România.

Ciprian Demeter: Dacă ai avea o baghetă magică, care ar fi prima “vrajă” a schimbării?

Teodor Ilincăi: M-aș cocoța undeva deasupra României și de acolo aș folosi bagheta magică pentru a umple inimile tuturor cu dragoste – astfel nu ar mai avea loc invidia, răutatea și orgoliul. Nu ar strica nici puțină educație…ne-am alege liderii cu mai multă responsabilitate și i-am tolera și respecta mai mult pe cei de lângă noi.