Nu e zi, noapte, în care să nu auzim lucruri teribile, care să pună pe jar cam pe toată lumea. A doua zi, dacă nu cumva în acelaşi timp, auzim aceleaşi lucruri aduse în dimensiunea unei normalităţi la fel de credibile. Jurnalismul autohton pare tot mai mult victima unei nevoi de a se anexa continuu la maşinăria dezastrului actual. O nefericire bântuie astfel deasupra unui public care nu mai ştie pe ce lume se află, conform reperelor propuse. O presă prea legată de lumea politică, ce nu se ridică nici măcar la nivelul celei de partid, obligată să aibă reacţii faţă de adversari. Tabloidizând totul, fără limite, această presă îşi pierde de tot legitimitatea.
Marile probleme care-au adus România în sapă de lemn au devenit irelevante pentru lupta politică actuală. Acum, este foarte greu, în acest vacarm, să mai vezi de unde a început această decădere. Cine vrea să îi facă faţă, în linii mari, nu mai are cum. Viaţa publică românească este asemenea unui imens câmp de măcel, unde fiecare a ajuns inamicul celuilalt. Ca atare, surprizele pot veni tocmai de unde nu te aştepţi. Această aşa-zisă luptă pentru adevăr nu este decât un război de uzură din care câştigă o foarte subţire categorie aflată la vârful puterii, a reprezentării publice. Este un joc monstruos care menţine societatea într-un impas deja istoric.
N-ar fi deloc rea o separare foarte clară a tuturor puterilor, dincolo de obligaţia administrativ-democratică. Presa, politica, administraţia, cultura, educaţia ar trebui să-şi afirme un teritoriu moral în care să se configureze identităţile necesare unei noi Românii. Cu personaje când la ziar, când în Guvern, când în Opoziţie, nemaivorbind de cei trecuţi prin “n” regimuri politice, s-a compromis orice reformă la acest nivel. Toată lumea cooperează în tot felul de cauze. De la Roşia Montană la întârzierea regionalizării, se trag sforile unei înceţoşări imposibil de pus în scenă oriunde altundeva. Se poate, însă, în România, unde oamenii politici consideră presa o simplă agenţie de publicitate. Având în faţă armatele de temut ale intimidării, plus armatele de consilieri, nimeni nu mai poate face faţă situaţiilor care se acumulează dramatic. Deturnând orice proiect firesc prin atmosfera pe care o generează, acest melanj face din promiscuitate vârful de lance al ofertei statale.
În loc să avem o presă care să funcţioneze, totuşi, într-o solidaritate cu societatea, o vedem în mâna uzurpatorilor democraţiei. Nu este politician care să nu aibă curtea sa propagandistică. Un conflict surd a pus stăpânire pe tot ce mişcă, acesta fiind, în fond, o dominantă a regimului. Nu avem o lege a presei, ceea ce este bine, însă motivele inexistenţei ei sunt de altă natură. Clasa politică şi toţi cei implicaţi electoral cumva coboară ţanţoşi din activistul de partid comunist. Inşi rapaci, autoritari, plini de importanţă, figurând într-o mitologie intelectuală de mult apusă, ei vor o lume a lor, aşa cum Ceauşescu a vrut Casa Poporului. Toate edificiile politice, administrative ale acestor ani decurg unele din altele, având aceeaşi arhitectonică interioară. În mare parte, nu sunt bune de nimic, servesc o cauză totalitară, un corolar al corupţiei.
A te pune în faţa istoriei, considerînd că o etichetă, oricare ar fi, îţi dă acest drept, pare să fie o modă legitimată de tot felul de formule organizatorice. România se află într-o fundătură cum, teribil, nu a fost, probabil, nici sub comunism. Atunci contextul era cunoscut, lumea liberă arătâdu-şi într-o oarecare măsură simpatia şi cenzura faţă de acele autorităţi. Astăzi, nimeni nu mai are timp şi nu se mai vede obligat să reacţioneze, atâta vreme cât democraţia ar trebui să intre în drepturile sale. Cu mii de revoluţionari plătiţi din bani publici, cu sute de organizaţii ocupându-se de progresul democratic, nu prea vedem o deschidere spre concretul vieţii curente. Nu e greu de presupus că avem o întreagă suită de instituţii parazitare, personalizate pentru diverşi stâlpi ai acestei mizerii, care, la o adică, fac opoziţie la tot ce înseamnă normalitate. Mutarea României în spaţiul democratic devine mult mai anevoiasă decât ieşirea din comunism. Ni se pare că avem permanent surprize de tot felul de personaje acţionând contrar aşteptărilor. Sunt cei care, probabil, au fost ţinuţi la uşa regimului totalitar, acum oferindu-şi adevărata faţă de temut a slugilor de atunci.
Situată în trivial, viaţa publică din România a început să aibă o selecţie, precum aceea care trecea pe la cabinetul 2, înainte 1989. Lucru bun până la un punct, pentru a şti cumva cu cine avem a face. Efectul, însă, este absolut nefast. O nouă lume de parveniţi infestează permeabilitatea societăţii, situându-se pe baricada unei noi lupte de clasă. Dacă România se află într-un regres total, aici este punctul care susţine degradarea. Tot mai închis, amenajându-şi ziduri după ziduri, climatul transparenţei se transformă în ciment şi beton, în prelungirea proletcultismului.
O nouă mitologie este pe punctul să declanşeze resorturile sale înfiorătoare, printr-un bestiariu pe care lumea liberă s-ar putea să-l perceapă foarte greu, şi foarte târziu.
Deocamdată, startul adevărat a fost al celor care au o viziune atroce!
