În media imaginarului colectiv românesc, în mod şocant, Securitatea rămâne un element al progresului social şi individual. Statul român, cu toate incriminările aduse, a făcut din această instituţie a terorii un ingredient al păstrării integrităţii teritoriale, al siguranţei publice, la nivel de ideologie mesianică. Responsabilii din Securitate nu au fost aduşi sub lumina reflectoarelor publice aşa cum ar fi fost firesc. Foştii ofiţeri au trecut şi ei prin urechile acului care a ţesut noua textură politică. Prin propria lor ţesătură.
S-a produs o albire a trecutului înspăimântător, cu o dexteritate tipică fostului braţ înarmat. Calitatea tot mai scăzută a nivelului de trai, integrarea europeană, mai nou, arestările unor înalţi demnitari, în prezent, au transferat profesionist problema Securităţii comuniste într-un colţ prăfuit al realităţii. Ideea că un Institut ar putea prelua toate sarcinile clarificării acestei probleme reprezintă o eludare a responsabilităţilor politice şi juridice. Joncţiunea fostei Securităţi cu noul SRI s-a produs într-o transparenţă la nivelul afirmaţiilor, nimic altceva. Mizeria trecutului avea să acopere cu aceeaşi forţă România ca în urmă cu multe decenii. Secretul de Stat a devenit proprietatea unor clanuri fără nicio legătură cu ceea ce presupune acesta. Puterea şi-a format un nou buncăr, de unde terorizează ţara fără pic de milă şi perspectivă.
Defectarea (dezertarea) lui I.M. Pacepa, în anul 1978, pare să aibă acelaşi impact până astăzi. Coborând în tenebre regimul Ceauşescu, aducându-l la nivelul de duritate propriu, destabilizând orice direcţie a micilor oaze de respiro, această dezertare a fost, probabil, punctul de lansare a unei dictaturi de neimaginat în Europa Centrală. Observaţiile fostului şef din spionajul românesc prin care crede că a contribit la căderea comunismului sunt lipsite de argumente, fără acoperire. Nu cred că motive de natură intelectual-democratică i-au impus decizia de-a emigra, acestea sunt imposibile la un fost securist, la un fost CEO. Dezvăluirile lui I.M. Pacepa din „Orizonturi roşii” au venit târziu, prea târziu, la spargerea zidurilor, când toţi activiştii fostului PCR se pregăteau de disidenţă.
Punerea fostului general de Securitate înaintea sau ca egal al unor dizidenţi ca Paul Goma, Dorin Tudoran, Doina Cornea falsifică adevărurile rezistenţei, meritele exemplare ale acestor conştiinţe. I.M. Pacepa a continuat să fie un agent în slujba altor servicii, intrând într-un angrenaj care nu are nicio legătură cu valorile democratice directe, apropiindu-l de un posibil mercenariat. Dacă mergem în varianta considerării domnului Pacepa drept erou naţional, aducem, indirect, un elogiu fostei Securităţi. Publicitatea enormă făcută în cazul său ţine de alte dimensiuni, nu de cele morale. Securitatea română n-a fost nici în cele mai relaxate momente ale perioadei ceauşiste un factor democratic, pentru că nu avea cum. Hărţuind societatea, hărţuindu-se pe ea însăşi la ordinele partidului şi datorită imoralităţii proprii, Securitatea şi-a dezvoltat continuu resentimentul faţă de lumea liberă prin cele mai teribile metode. Toxicitatea acestei instituţii o putem regăsi la fel de vie în varii segmente al României contemporane. În oameni, în instituţii, în abordări. Desigur, monopolul puterii continuă să fie, relativ, de aceeaşi sorginte, deşi pare de-a dreptul incredibil. Relaţia partid-Securitate, din trecut, a ajuns o identitate care distruge România instituţională şi politică. Supoziţiile domnului Pacepa că spionajul industrial pe care l-a gestionat a făcut un mare serviciu ţării sunt mai mult decât incriminante după trecerea acestuia în lumea liberă. S-a văzut rezultatul când întreaga economie românească, în 1990, a încremenit pur şi simplu, şi nu neapărat din vina lui Ion Iliescu sau Petre Roman. Economia României era un artificiu funcţional, rezultatul muncii forţate şi al unui control poliţienesc al intelectualităţii. Cei care s-au ocupat de această stare de asediu s-au împroprietărit, instantaneu, cu averea şi logistica ţării, deconectând-o.
Cutremurul din serviciile secrete de după plecarea domnului Pacepa pare să nu se fi sfârşit. Asistăm, probabil, la scenariul-cheie al situaţiei din politica românească actuală. Supoziţia că victimele colaterale ar fi impus un embargou pentru revenirea sa triumfalistă în România ar putea fi demontată de însuşi I.M. Pacepa. Securitatea nu a fost o glumă în inventarul istoriei. A lua în derâdere subiectul mi se pare de aceeaşi gravitate cu afişarea însemnelor naziste în public. Octogenarul I.M. Pacepa a înţeles şi nu a înţeles mare lucru din această istorie. Niciun serviciu secret nu poate lua locul conştiinţei democratice, valorilor decisive. Trecerea de la un stăpân la altul e o chestiune minoră, cu atât mai mult cu cât riscurile au fost aproape zero. Dacă domnul Pacepa ar fi devenit un prelat, un scriitor, un jurnalist independent, un activist pentru drepturile omului, un bun creştin, afirmat ca atare, l-am fi crezut. Poate am fi avut nevoie de el în ofensiva atât de necesară pentru o Românie democratică. L-am fi declarat un erou. Domnia Sa nu s-a rupt de dogma secretomaniei securiste, vinovate, ceea ce mă face să cred că recuperarea sa în direcţia democraţiei este imposibilă. Serviciile americane ştiau la fel de multe cât domnul Pacepa, dacă nu cumva mai mult. Pentru mulţi români, el rămâne un securist dezertor, nimic mai mult.
Distanţa pe care a ţinut-o faţă de o reîntoarcere în România spune totul. Frica de trecutul în faţa căruia nu are nicio explicaţie. Probabil, faptele instituţiei au fost teribile. Puterea politică, a serviciilor fiind în mâna foştilor, sau a clonelor, îi arată această ostilitate. Serviciile care şi-au primit „trădătorii” drept eroi naţionali, precum cel polonez, au avut, desigur, alte standarde. România rămâne la fel, amestecul între clasa politică şi servicii fiind şocant. Fiecare om politic român poate fi bănuit că ar securist. Nu avem politicieni, ci numai securişti, de unde,corupţia este generalizată, imposibil de anihilat cu adevărat.
În aceste condiţii, este normal ca domnul Pacepa să revendice dreptul la pensia de general de Securitate şi retrocedarea averilor. Este, fără dubiu, singurul „nedreptăţit”. Faptul că doreşte această pensie arată că acest om nu este altfel decât orice securist, situându-se într-o istorie de care nu s-a rupt moral nicio clipă. Roşia Montană îl cuprinde, se pare, şi pe I.M. Pacepa printre iniţiatori şi beneficiari.
Trecerea serviciilor secrete în regim special şi controlul lor sever de către societatea civilă ar trebui să fie ţinta numărul unu a românilor.
