Viktor Orban: De la dejunul lui Ciolacu, la discursul de la Tuşnad (I)

Ca în fiecare an din ultimele trei decenii (cu excepția întreruperii impuse de farsa criminală a pandemiei Covid 19), la Tușnad au venit oaspeți de seamă din Ungaria pentru a participa la dezbateri pe teme de interes politic, economic și social în cadrul unei așa numite școli de vară.

Liderii guvernului maghiar prezenți la eveniment (printre care și primul ministru Viktor Orban) nu s-au aflat în vizită oficială, ci în calitate de simpli cetățeni europeni liberi să călătorească pe întregul teritoriu al UE. Este un avantaj al federalismului european pe care ar trebui să îl prețuim, păstrăm și valorificăm.

„CÂT SUNTEM ÎNCĂ PE PACE ÎȚI SPUNEM ‚BINE-AI VENIT!’ ”

Cum UE nu este doar o uniune de cetățeni, ci și o uniune de state-națiune (națiuni civice și multiculturale) și cum Tușnadul se găsește, în conformitate cu principiile care au fundamentat harta politică a Europei moderne, pe teritoriul statului român, independent și suveran, România are a le acorda, în conformitate cu statutul său de gazdă, ospitalitate și considerație. Acestea includ și respectarea dreptului la libera exprimare.

Să nu ne ascundem după deget: maghiarii din Ungaria trăiesc cu convingerea că pierderea Transilvaniei prin Pacea de la Trianon a constituit o neșansă istorică, iar voiajele lor periodice aici sunt privite și ca o sfidare simbolică a unui destin resimțit ca potrivnic și nedrept. În ceea ce îi privește pe maghiarii din România (cu precădere secuii care locuiesc pe teritoriile pe care strămoșii lor s-au așezat de secole, cu mult înainte de nașterea României Mari în baza principiului naționalității), cetățeni români cu drepturi depline și originare, ei se simt, în același timp, parte a națiunii culturale maghiare și parte a națiunii civice române, această dublă apartenență, cu dubla loialitate pe care o atrage, în condițiile în care loialitatea este un drum cu două sensuri, fiind folosită pentru a accede la o viață mai bună.

Sentimentele celor dintâi trebuie înțelese și respectate, cu atât mai mult cu cât realitatea demografică face imposibilă transformarea lor în construcție politică. Nu noi, românii, suntem cei chemați să le corectăm erorile de percepție sau cei capabili a o face. Noi trebuie să identificăm congruența intereselor strategice dintre România și Ungaria și să demonstrăm Ungariei că poate câștiga mai mult din parteneriatul strategic cu România decât din hărțuielile retorice cu ea. Celor din urmă trebuie să le asigurăm o viață cât mai demnă printr-o cât mai bună guvernare a României; guvernare la care au vocația de a fi direct implicați și la care au participat efectiv și eficient.

Ardealul, în ciuda disprețului său pentru „miticii” regățeni, rămâne inima României, tot așa cum, vrem nu vrem, rămâne plămânul Ungariei. Împreună, cu înțelepciune, putem face ca inima să continue a bate și plămânul să continue a respira liniștit, fără a se stânjeni reciproc.

Cu aceste gânduri și sentimente aș fi participat din nou cu plăcere la întâlnirea de la Tușnad, (mai ales, împreună cu ministrul maghiar al apărării, la sesiunea dedicată restabilirii păcii în Europa de est, așa cum mi se propusese), dacă invitația organizatorilor nu mi-ar fi parvenit prea târziu, atunci când agenda mea fusese deja ocupată cu o călătorie în străinătate și nu mai avea cum fi modificată. Oricum, mulțumesc pentru invitație.

„DEJUNUL PRIVAT”: O INIȚIATIVĂ DIPLOMATICĂ RATATĂ

În trecut, liderilor politici maghiari aflați în vizite private în România li s-a reproșat că nu au făcut nici un minim gest de curtoazie constând într-un scurt ocol prin București pentru a-i saluta pe reprezentanții oficiali ai statului român. De astă dată lucrurile nu au mai fost la fel. Premierul Orban s-a oprit mai întâi în capitala României, pentru a lua masa, într-un cadru privat, cu omologul său Marcel Ciolacu. Se presupune că Ciolacu i-a adresat o amabilă invitație în acest sens. Astfel, lui Viktor Oran nu i se mai poate face reproșul impoliteții.

Nu știm dacă inițiativa i-a aparținut părții române sau a fost sugerată de partea maghiară. În diplomație a te auto-invita la masă nu este o impolitețe. Nu știm nici dacă ideea s-a născut în mințile consilierilor de la Palatul Victoria, cu care premierul Ciolacu s-a înconjurat pentru a se feri de capcanele în care îl împinge absoluta sa incompetență în tot ceea ce privește guvernarea țării, sau în birourile MAE. Nu știm nici dacă a existat o consultare prealabilă cu Palatul Cotroceni și dacă s-a cerut aprobarea ambasadei „Marelui Licurici”. Până la urmă acestea sunt detalii interesante, dar în lipsa cunoașterii cărora nimic ne împiedică să evaluăm rezultatele demersului, în principiu salutar.

Întrucât Viktor Orban este ținta criticilor celor mai acerbe în cadrul UE și NATO, acolo unde servilismul liderilor români este absolut, mulți s-au grăbit să vadă în gestul lui Ciolacu o repetare a politicii de distanțare față de URSS dusă de Ceaușescu în anii 1960-1970. Iar dacă Ceaușescu sfida numai Moscova, iată că Ciolacu sfidează dintr-o lovitură și Washingtonul și Bruxellesul; ba chiar și Berlinul. Românii, sătui să tot stea în genunchi, au salutat întâlnirea Ciolacu-Orban, arătându-se gata, pentru un simplu dejun, să îl reevalueze pe cel dintâi și să îi acorde beneficiul dubiului („poate, totuși, o fi ceva de capul falsului revoluționar buzoian!”), fiind dispuși să suporte inflația generată inclusiv de susținerea războiului din Ucraina, dacă la desertul dejunului național li se oferă puțină demnitate.

„Mișcarea a fost bună!”, au conchis suveraniștii moderați (nu și cei „fundamentaliști” care nu-i pot ierta lui Viktor Orban faptul de a fi… ungur și „putinist”), în contrast cu globaliștii integrali, pentru care întâlnirea cu „calul troian al lui Putin” infiltrat în cetatea euro-atlantică a fost „o mișcare rea”.

În politică (diplomație) nu se operează, însă, cu noțiuni ca „binele” și „răul” Acestea țin de domeniul moralei. Criteriul adevărului în politică este succesul, iar între demersurile politice se distinge după cum sunt „adecvate” sau „inadecvate” în atingerea scopului urmărit de autorul lor, respectiv în obținerea succesului.

Care au fost așadar scopurile dejunului celor doi? Aceasta-i întrebarea. De răspuns depinde și evaluarea rezultatelor ca fiind un succes sau un eșec.

Marcel Ciolacu nu este interesat decât de voturi. Altceva nici nu are capacitatea de a calcula sau concepe. Pe același criteriu și-a adunat și consilierii. Tel maître, tel valet. Sau pe românește, cum e sacul e și peticul. Așa se explică de ce sfaturile pe care le caută au în vedere un gest, o mișcare, un eveniment unic fără nici un pas succesiv și fără vreo corelare cu alte gesturi sau mișcări.

A înlăturat UDMR de la guvernare pentru a șterpeli voturi de la AUR. Nu contează că astfel a redus din stabilitatea politică a propriului guvern. A tăiat pensiile magistraților și parlamentarilor, și și-a lăsat colegii pradă ghilotinei justițiariste, acceptând încălcarea Constituției, pentru a șterpeli voturi de la USR. Nu contează că astfel a pus pe butuci justiția și și-a decapitat propriul partid. Taie locuri de muncă ale bugetarilor, altminteri inexistente, pentru a sustrage voturile corporatiștilor, altminteri atașați de PNL, pe care îi și ferește cu grijă de creșterea impozitelor. Asta chiar dacă supune stresului administrația de stat, și așa zăpăcită, la propriu și la figurat. Acum s-a întâlnit cu premierul unei țări supuse sancțiunilor UE, care stă ca un os în gâtul NATO, cu gândul de a lua voturi de la românii care nu mai suportă dictatul euro-atlantic și consideră că liderii români sunt prea servili în fața exigențelor „marilor licurici” occidentali. Că astfel și-ar pierde credibilitatea în fața interlocutorilor externi nu pare a-l afecta. Și așa fostul maestru de vânătoare al lui Omar Hayssam nu se bucură de credibilitate; nu are, deci, nimic de pierdut. De pierdut pierde doar România. Dar cui îi pasă?!

Ciolacu nu este ideolog, ci escroc. Asta îl poate aduce ocazional și de partea bună a baricadei. Din păcate asemenea orientări pozitive nu sunt decât efemere și pasagere, pentru că nu pot fi altfel. Cu oameni care, asemenea lichidului, au capacitatea de a lua forma oricărui vas în care sunt puși, nimic nu este durabil și nimeni nu pleacă la drum. Valabil și pentru cazul recentei întâlniri cu Viktor Orban, foarte bună ca idee (idee care, de fapt nu știm cui a aparținut), dar fără șanse de a produce fructe utile.

Întâlnirea nu a modificat cu nimic discursul lui Orban, care nu a ratat nici ocazia de a ironiza politica Guvernului Ciolacu, apropo de stupiditatea MAE de a-i trimite indexul tabuurilor dâmbovițene, dar i-a pus în cap și pe corifeii LGTBQ din propria coaliție de guvernare. Rareș Bogdan / PNL l-a atacat explicit, iar Victor Negrescu / PSD, implicit, pentru a fi stat la masă cu contestatarul „valorilor europene”. Asta îl va face, neîndoielnic, să se refugieze rapid într-o locantă politică sigură, gudurându-se pe la ambasadele „licuricești” ale căror patroni îi vor accepta oportunist pocăința, dar nu-i vor acorda nici o încredere.

Apropo de lansarea sa în politica externă cu gesturi de grandilocvență hollywoodiană (a se vedea, pe lângă dejunul cu Orban, și descinderea la Berlin din cursa de linie pentru a-i cere cancelarului german să înființeze o bază militară permanentă în România), dl Ciolacu trebuie să mai afle ceva. Relațiile internaționale s-au aristocratizat. Jucătorii lor sunt asemenea membrilor unui club exclusiv. Ciocoimea nu este agreată acolo. Desigur, dacă a ajuns prim ministru, stau de vorbă și cu câinele de vânătoare al interlopului Omar Hayssam, dar după ce pleacă dezinfectează camera în care a mâncat și uită repede tot ce a spus. Chiar dacă mulți dintre actorii lumii sunt gangsteri, sau poate tocmai de aceea, ei îi disprețuiesc pe găinari. Și chiar dacă consilierii de imagine plătiți cu bani grei luați din buzunarul contribuabilului, te îmbracă în frac, clac și ghete de lac, mirosul de ciuboțica cucului tot nu ți-l pot șterge.

CE A CĂUTAT VIKTOR ORBAN LA BUCUREȘTI?

Ceea ce știe Marcel Ciolacu știe, însă, și Viktor Orban. Anume că românii, pe de o parte, în număr tot mai mare, simpatizează cu suveranismul guvernului maghiar, iar pe de altă parte, disprețuiesc servilismul și incompetența guvernului român. Premierul maghiar, venind la București, a jucat magistral aceste două cărți.

Prefațând prin prezența de la București discursul de la Tușnad, Viktor Orban a arătat că suveranismul său se adresează și tuturor românilor, iar naționalismul său atât de criticat pretutindeni (inclusiv în România) este, de fapt, cel puțin în contextul internațional actual, un zid anti-imperialist de pe care Ungaria apără și națiunea română. Din înălțimea acestuia i-a chemat pe români să i se alăture, chiar dacă sau mai ales dacă propriul lor guvern nu știe cum să îl mai demoleze.

În același timp, Viktor Orban, prin referirile ipocrit politicoase la întâlnirea cu cel de al douăzecilea prim ministru român din timpul mandatului său, a arătat românilor că asemenea lor, nu are nici un respect pentru cei care guvernează azi nefericita Românie. A făcut-o cu aerul superior al celui care este premierul unei Ungarii ajunse în cea mai bună perioadă din istoria sa modernă, aflat pe teritoriul unei Românii aduse în una dintre cele mai nefericite perioade ale istoriei sale.

Ce altceva putea face ori ce altceva putea crede?! După ce premierul român i-a oferit masa în timpul căreia i-a propus realizarea unui proiect de infrastructură care mai fusese convenit cu Ungaria cu peste un sfert de secol în urmă, fără ca partea română să fi realizat până azi segmentul aflat în răspunderea sa (oare nimeni să nu îl fi informat pe Marcel Ciolacu că oferă o ciorbă reîncălzită?!), s-a trezit cu îndrumarul MAE privind „bunele practici” în discursul public. Să fie vorba despre duplicitatea lui Ciolacu, despre faptul că premierul nu își ține în mână guvernul sau că a discutat cu unul care, în ciuda dispozițiilor clare ale Constituției României, a cedat altcuiva conceperea și realizarea politicii externe a statului român (Președintele Republicii sau, și mai rău, puterile străine al căror ventriloc este acesta)? Poate câte ceva din toate acestea la un loc.

Nimeni vinovat de gafa MAE, care pe deasupra, după plecarea oaspeților maghiari, în loc să pună batista pe țambal și să bage în marșarier rabla diplomației dâmbovițene, l-a convocat pe ambasadorul Ungariei ca să îl mustre pentru discursul „antieuropean” de la Tușnad al cetățeanului european Orban (mai ales s-a reproșat infantil nu critica nefericitului demers al MAE, ci deconspirarea lui), nu va fi nici mutat nici mustrat. Or, asta anulează toate efectele pozitive ale dejunului intim cu Viktor Orban. Ce poate zice acesta? Fie că amicul Ciolacu este duplicitar și că îl busculează în concretul public, după ce a degustat cu el în privat tocana prieteniei metafizice, fie că nu își controlează miniștrii și de aceea orice inițiativă politică ar avea nu beneficiază de garanția înfăptuirii.

Că o fi una, că o fi alta, Viktor Orban nu avea o altă cale decât cea de a adresa direct românilor propunerea coordonării politicilor și unirii eforturilor cu statul națiune maghiar în lupta pentru păstrarea ființei celor două națiuni, română și maghiară, și a suveranității celor două state, maghiar și român, în timp ce, politicos, exprima recunoștința pentru ospitalitatea Guvernului român, cu grija ca tot românul să observe că este vorba doar de un omagiu adus din vârful buzelor și că poporul maghiar îi este alături în greaua încercare de a trăi sub o asemenea guvernare.

(Va urma)