Viktor Orban l-a jignit pe Joe Biden

Discursul lui Viktor Orban de la Tușnad, în iulie 2022, n-a fost țintit atât anti-NATO, cât anti-SUA, și nu atât anti-SUA, cât anti-Biden. Dacă ar mai fi fost Trump la Casa Albă, războiul din Ucraina n-ar fi izbucnit – a spus Orban.

Dacă aș fi în pielea lui Joe Biden, această afirmație m-ar afecta personal. Dacă ar fi adevărată, cu atât mai mult… Cum aș putea reacționa? Să fac presiuni asupra conducerii UE ca să taie cumva din libertatea de exprimare a liderului maghiar? Să-l las pe liderul maghiar fără influență în România? Mai degrabă această a doua reacție ar fi mai realistă.

Conjunctura sondajelor de opinie din România arată că, dacă ar exista alegeri parlamentare anticipate aici, la noi, PSD și PNL ar putea guverna fără UDMR. O astfel de guvernare n-ar mai avea ambiguitățile actuale, când conducerea UDMR face politica pro-SUA a României, dar aplaudă judecăți orbaniste care îl incriminează pe Joe Biden, iar apoi nu vrea să recunoască contradicția în care s-a pus.

Dacă Joe Biden a fost afectat personal de judecățile tușnadiene ale lui Orban ca de o jignire nu știm, dar constatăm că premierul maghiar este singurul lider UE care aruncă povara cauzală a războiului din Ucraina asupra persoanei lui Joe Biden, lăsând deoparte orice analiză geopolitică. Dacă, de pildă, un nou război rece ar fi devenit necesar spre a contracara potențialul global al unei alianțe Rusia-China? Nu i-ar fi fost greu lui Orban să ia în seamă o asemenea ipoteză, dar convingerea sa explicită este că Occidentul a intrat într-o fază de decadență ideologică față de care o opoziție ruso-chineză ar fi benefică.
În acest punct, poziția liderului maghiar este singulară în UE, iar aprobarea acestei poziții de către o formațiune politică din interiorul Guvernului României pune probleme de credibilitate asupra poziției României în relația cu NATO.

Are o vorbă grea britanicul generic: „Wrong, or not, my country is my country”. Românul generic are a înțelege greul acestei vorbe tocmai acum, când unele voci spun că și NATO ar fi greșit.
N-am vrut să lămurim bine cât am greșit noi ieșind prea târziu din alianța cu Germania hitleristă, dar acum ne dăm cocoși cu un cucurigu supergeostrategic și formulăm reproșuri la adresa NATO ca și cum războiul din Ucraina s-ar fi încheiat deja cu umilirea Ucrainei.

A apărut tentația de a face o comparație între poziția lui Ceaușescu după 1968, în cadrul alianței militare a țărilor socialiste, și poziția liderului maghiar de azi în cadrul NATO. Pentru unii, comparația ține. Din unghiul meu de vedere, de la un punct încolo, comparația scârțâie cu zgomot mult. E punctul în care criticile aduse NATO pot fi o față a încercării UE de a-și formata propria securitate geostrategică (și armatele necesare), ori o față a încercării Rusiei de a dezbina NATO.
Dar nimic nu e mai clar decât faptul că atâta vreme cât inovația tehnologică este azi made in USA, cu puține realizări concurențiale majore ale Chinei, acel NATO 2 gândit de Macron ar avea nevoie mai întâi de o mare reformă a învățământului european, aflat acum într-o osificare birocratică fără precedent, manageriat fiind de experți în învățământ care nu au în spate cariere academice solide, ci doar ideologice. Pericolul unei asemenea birocratizări se manifestă și în SUA, dar încă nu într-atât încât să pună în pericol avangarda creației tehnologice, fără de care orice hegemon își poate pierde hegemonia.