Adevărul istoriei scrise, la fel de percutant precum prezentul, se opreşte undeva departe de acesta, instalând un hiatus sub semnul unei uriaşe crize. Deficitul economiei este nimic pe lângă aceasta. Istoria şi cultura României sunt permanent sub cheia unui acum detestabil. Un hibrid ia proporţiile nimicirii fiecăruia dintre oamenii oneşti. O arhitectonică imposibilă se vrea cenzor absolut al direcţiei privirii şi atitudinii, de parcă privitorul, trăitorul, ar fi un zombi. Eugen Lovinescu, Ion Negoiţescu, în literatură, spre exemplu, ajung în derizoriu prin transformările administrative, de tip propagandă, care înlocuiesc o cultură deschisă, oricât ar cânta în strune false călăii momentului. S-a ajuns şi aici! Iniţiatorii acestor mişcări similare proletcultismului, la scara timpului, ştiu bine ce fac. Nu sunt proşti, însă inteligenţa are alte coordonate şi întruchipări, valorile adevărate n-au fost nicând implicate în aşa ceva. Niciodată! Întregul la care se raportează aceste schiţe de asasinat cultural şi moral la care lucrează învingătorii zilei nu poate fi decât recognoscibila, în tot şi în toate, dictatură.
O libertate fără reguli este imposibilă. Numai că aceste reguli trebuie să apere libertatea, nu să fie împotriva ei. Fruntaşii momentului fac reguli care să ne menţină în dezastru, fără puterea de-a replica. Anii ’50 şi ’70 se regăsesc în vitrina oficială a României, cu extractele lor provenind chiar din corifeii acelui moment, când oamenii aveau pe ei o viză, ca aceea din paşaport. Pe această orbită migrează sori şi planete într-o noapte pe care o accentuează. Menţinuţi într-un punct tot mai fix, cu ochelari 3 D, românii sunt împinşi spre un infantilism ambiental şi opţional care a născut deja o generaţie sau două de întreprinzători în domeniu, o clasă de mutanţi de tip nou. Toate aluviunile culturale, politice se pot recicla în aceste retorte deja omologate. O contrafacere cum nu s-a mai văzut, mână-n mână cu puterea politică, face legea şi paradigma. România a juns o ţară cu ferme înclinaţii narcisist-violente. Specialiştii noştri s-au ridicat apocaliptic deasupra propriilor subiecte, luându-le locul. Asistăm la un triumf maladiv, în orice domeniu, situaţie. De la fabrica totalitarismului s-a trecut la o altă producţie pustiitoare.
Statul român mafiot, prins permanent în acte de corupţie, imoral, nemaivând o propagandă ideologică, se susţine prin alta. Eroi de carton sunt aduşi la rampă cu o neruşinare tipică imposturii. Formele actuale, oricare ar fi acestea, au ajuns lipsite de orice validiate. Un gol asurzitor vine din imensele tinichele pretinzându-se a fi din cele mai teribile metale. Fenomenul, amplificat accelerat de aproape un deceniu, totuşi, ar fi trebuit să ia sfârşit. Controversatele schimbări politice USL-iste par chiar mai înclinate spre această nouă Cântare a României europene. O atitudine reformistă în acest punct ne-ar scuti de o confuzionare cum nu mai există niciunde prin lumea europeană, cu un cost cât toate zilele.
Fondurile publice româneşti sunt anexate la propagandă, exclusiv. În orice domeniu nu contează decât vorbele, activismul agresiv. Sub organigramele acestor instituţii înfloresc teroarea internă, ascensiunile irelevante, lipsite de orice noimă. Toate acestea sunt necesare unor autosusţineri şi, mai departe, stabilităţii guvernamentele, modelului românesc ultracunoscut. Zeci de mii, sute de entităţi, în loc să funcţioneze repetă o dinamică preluată de la regimul Ceauşescu, însă conectată la propriile interese ale unor grupuri restrânse. Nimic nu merge, România este în colaps. Aceste grupuri de interese care parazitează logistica şi reforma statului actual funcţionează la parametri înfiorători. Sunt oameni născuţi, formaţi, să fie rotiţe ale unor mecanisme infernale. Este aceasta, se pare, o vocaţie asemănătoare celor care au condus lagăre, au schingiuit semeni. Evident, la ordinele altora, după cum sfidător se apără. Fenomenul de criminalitate politică, administrativă, este atât de extins în România încât orice reformă trebuie să aibă în vedere prioritar, masiv, aspectele morale.
Aşa cum s-au construit primării, săli de sport, de milioane de euro, unde nu era cazul, mai mult din jumătatea utilităţilor publice actuale reprezintă moduri de-a fura banii. Nu avem doar Casa Poporului, această monstruozitate care şochează lumea, încât unii, interesaţi, cred că este admiraţie. Acest model generează un fel de a fi, de a acţiona, de a înţelege formele. Ceea ce ziua se câştigă noaptea se pierde, cu dobândă. Românii plătesc taxe unor parveniţi cu aere din ce în ce mai intolerante, ameninţătoare.
Reglarea sistemului social prin egalitatea de şanse, împotriva oricărui monopol şi a cenzurii, nu a început în România. Sunt instituţii care s-ar ocupa cu aşa ceva, însă fără legi restrictive de netrecut, ele fac parte din tabloul care amplifică degringolada momentului.
