În România nu mai există comunicare în ceea ce priveşte siguranţa publică. Se descurcă fiecare cum poate, ca în junglă. Dacă centrul Bucureştiului este asaltat de grupări infracţionale care stau la taifas cu poliţia, la fel se întâmplă şi la nivelul organigramei guvernamentale. Cum este jos, aşa este şi sus! Spaţiul public este confiscat sub blazonul a tot felul de etichete epatante. Accidentul aviatic întâmplat zilele trecute arată întreţinutul haos în care trăim. În comunism, asemenea tragedii erau trecute la secrete de stat, astăzi ele fac parte din vinovăţia directă a funcţionării Statului, fără a fi, în continuare, asimilate acesteia.
Că lucrurile nu se vor schimba o spune faptul că Guvernul nu a demisionat şi nu sunt semne că o va face, chiar dacă mâine s-ar întâmpla nu unul, ci încă, Doamne fereşte!, cinci evenimente similare! Nu că ar fi direct implicat în această dramatică situaţie, însă îi revine o responsabilitate care trebuie să funcţioneze de la primul la ultimul nivel. Apoi, simpla îndepărtare de la conducere a unor responsabili este un joc maladiv implicând vieţile oamenilor, ale fiecărui român sau călător pe teritoriul României. Asemenea situaţii, în fond incredibile, arată primitivismul unui sistem parazitat de o iresponsabilitate bine protejată de legi şi paragrafe absolut neconstituţionale, dictatoriale. Cheltuielile României cu mentenanţa sistemelor este uriaşă, acestea fiind doar sursă de câştig personal. Persoane care ar trebui să se implice în activităţile pe care le au în fişa postului fac tot felul de doctorate de carton, subvenţionate din banii publici, afişând o gregaritate egală imposturii pe care o reprezintă. Avem deja o administraţie a delirului, care-şi petrece vremea pe la tot felul de simpozioane internaţionale sau interne, onorând cu asiduitate orice invitaţie formală care ar trebui susţinută din bani personali, nu din bani publici. Creşte turismul funcţionarilor români de la un capăt la altul al planetei, în timp ce siguranţa internă este lăsată în voia lui scapă cine poate.
Activiştii din comunism au renăscut într-o administraţie la fel de cinică, paralelă, care face din România o zonă realmente periculoasă, nesigură. Cele 6 ore petrecute de accidentaţii din Apuseni fără niciun ajutor al sistemului medical, militar, al serviciilor sau de altă natură ne separă cu aproape o jumătate de secol de Europa. Isterizaţi de o asemenea contextualizare, românii nu mai au altă soluţie în viaţa cotidiană decât să ţipe unii la alţii, să piardă ore şi ore cu telefonul la ureche spre a rezolva probleme banale, să piardă vremea cu tot felul de deplasări inutile. Presiunea asupra societăţii este tot mai insuportabilă, în orice punct al ei. Numai aşa politrucii reuşesc deasupra să tranzacţioneze totul, să-şi impună punctul de vedere absolut nociv. Sub lozincile pro-atlantice, pro-NATO se ascunde, la nivel statal, un sistem generator de asasinate în masă indirecte. Într-atât este de dezorganizată moral şi juridic sfera serviciilor publice că s-a ajuns la o pierdere a oricărui control în timp real. Preocupaţi doar de trimiterea militarilor români în teatrele de operaţiuni, care-i un fel de afacere, responsabilii asupra siguranţei nu au nicio înţelegere asupra stabilităţii democratice. România momentului este o ţară la nivelul lumii a treia, deconectată, intenţionat nefuncţională. O ţară în care sunt în acţiune numai carierismul, subminarea colectivă şi individuală.
Depolitizarea, în fapt scoaterea sistemului mafiot din realitate, nu se poate face decât printr-o intervenţie în sistemul legislativ şi aplicarea imediată a celui existent. Dacă nu se va produce o intervenţie în acest sens, în curând nici străzile, nici spaţiul aerian, nici spaţiul domestic nu vor mai prezenta vreo umbră de siguranţă. Administraţia supraîncărcată de scheme de personal ar putea fi simplificată de calculatoare, deblocând un flux aşteptat de peste două decenii. Acest fatal „nimic nu merge” este contrazis de prosperitatea accelerată a clasei politice, de o frânare şi o neînţelegere a procedurilor elementar-democratice.
Solidaritatea publică este pusă pretutindeni, mai mult sau mai puţin, la grea încercare. Dacă mai pâlpâie ceva în viaţa publică, aceasta este susţinută de solidaritatea. Însă a ne baza exclusiv pe ea, pe valenţele ei, este chiar cauţionarea sistemului mafiot. Elogiile aduse de guvernanţi civililor implicaţi în acţiunile de salvare, în această dramatică situaţie, spun că suntem o ţară ocupată.
