Nu puţini sunt cei care cred că Florin Stoiciu, invitatul de azi al rubricii Salonul Cotidianul.ro, este unul dintre liderii generaţiei sale. Un fel de purtător de cuvânt, organizator şi catalizator, veritabil curator a zeci şi zeci de expoziţii de grup. E de mirare că, prins în vălmăşagul atâtor îndeletniciri, a mai găsit totuşi suficiente resurse fizice, temporale şi artisticeşti pentru propria sa devenire. Este de avut în vedere că, la numai 10 ani de la terminarea studiilor, îşi susţine în 2002 licenţa de Doctor în arte vizuale cu lucrarea ”Materialitatea în gravură – tehnici şi maniere”. În plus, timp de 8 ani, între 2004 şi 2012, este şi prodecan al Facultăţii de Arte Plastice, instituţie în cadrul căreia activează şi azi în calitate de conferenţiar universitar doctor la Departamentul Grafică. Revenind la titlul lucrării de doctorat, se subînţelege că graficianul Florin Stoiciu este un împătimit al gravurii, artă ce poartă încă, chiar şi în fabuloasa epocă a digitalului, o misterioasă aură medievală, când alchimiştii încă mai căutau cu înfrigurare piatra filozofală şi elixirul vieţii sau substanţa şi spiritul care să transforme în aur orice metal.
Date biografice
Florin Stoiciu s-a născut la 24 iulie, 1965, în comuna Mănăstirea, judeţul Călăraşi.
1988 – absolvent al Liceului de Artă ”Nicolae Tonitza” din Bucureşti.
1992 – absolvent al Academiei Naţionale de Artă, Facultatea de Artă Plastică, Secţia grafică, clasa prof.univ, dr. Mircia Dumitrescu.
1993 – Membru al UAP, secţia grafică.
2002 – Doctor în arte vizuale cu lucrarea ”Materialitatea în gravură – Tehnici şi Maniere”.
2004-2012 – Prodecan al Facultăţii de Artă Plastică.
În prezent este conf. univ. dr. al Universităţii Naţionale de Artă.
Carte de vizită
Expoziţii personale (selecţie): Galeria ”Phantom” (Berlin, 1993), Galeria ”Orizont” (Bucureşti, 1995), Galeria ”First” (Timişoara, 1996), Galeria ”Simeza” (Bucureşti,1996), Edinburgh (Scoţia, ilustraţii, gravură, pentru sonete Shakespeare, 1996), Galeria ”Escapade” (Bassel, Elveţia, 1998), Galeria ”Ost-West” (Bassel, 1999), Centrul Cultural Român (Viena, 2000), Klosterneuburg (Viena, 2007), Casa Artelor (Palatul Mogoşoaia, 2014), Artexpert Gallery (Cluj, gravură, ”Florin Stoiciu în dialog cu Rembrandt”. 2014). Galeriile de Artă din Constanţa, Galaţi, Tulcea şi Brăila (Mask, 2014).
Expoziţii de grup (de precizat că la majoritatea expoziţiilor de grup, din ţară şi străinătate, a participat alături de colegii săi de generaţie Anca Boeriu, Costel Iacob, Gavril Kovacs, Vladimir Ene, Ionel Cojocaru şi mulţi alţii, inclusiv regretatul Iuri Isar): Bucureşti, Timişoara, Cluj, Iaşi, Tulcea, Constanţa, Galaţi, Brăila, Braşov, Suceava, Galeria Milles (SUA), Bassel (Elveţia), Skopje (Macedonia), Lyon şi Chamalieres (Franţa), Insula Samotrace (Grecia), Viena, Berlin etc.
Nicolae Alexi, aquaforte pointe seche 15 x 15 cm 2014
Premii şi distincţii (selecţie)
1992 – Premiul Naţional pentru grafică de carte.
1993 – Premiul ”Penda” la Concursul Tinerilor Gravori ”Dominus”.
1996 – Premiul I la Concursul de litografie ”C-tin Găvenea” – Tulcea.
1996 – Premiul UAP, secţiunea Tineret.
2010 – Premiul III la Bienala Intercontinentală de grafică mică ”Inter-Art” – Aiud.
2010 – Ordinul ”Meritul Mason” acordat de M.N.L.R.
2010 – Parchemin d’Honneur de l’Association Mouvement d’Art Contemporain de Chamalieres (Franţa).
2014 – Marele Premiu al Bienalei de gravură, Tulcea.
Răzvan Theodorescu, aquaforte pointe seche 15 x 15 cm 2014
Flash interviu
Zeci şi zeci de expoziţii, personale şi de grup, în ţară şi în străinătate. Care dintre ele vă este cea mai dragă?
Ultima, cea din 2014, de la Muzeul de Artă din Constanţa, intitulată Mask, şi pe care am mai dus-o şi la Galaţi, Tulcea şi Brăila. Am expus atunci aproape toate piesele lucrate în ultimii doi ani şi am avut o privire de ansamblu asupra muncii mele, ceea ce atelierul nu-ţi poate oferi. M-am privit ca într-o oglindă. Masca pe care am dat-o jos, la acea expoziţie, am înlocuit-o cu alta, una interioară, singura care contează în artă.
Care este omul sau artistul care a contribuit decisiv la devenirea Dvs. artistică?
Greu de spus! Au fost foarte mulţi. L-aş aminti, printre primii, pe Gheorghe Tofan, profesorul meu de la Liceul de Artă. Dar şi pe Aurel Bulacu şi Nicolae Alexi. Din vremea studenţiei, maestrul Mircia Dumitrescu, o somitate a graficii şi a gravurii. Dar mi-i aduc aminte şi pe ”ciucurenciştii” Traian Brădean, Aurel Nedel şi Constantin Piliuţă, de la care am învăţat enorm, atât ca elev de liceu, cât şi ca student.
Aţi trăit şi oarecari descumpăniri, în artă sau în viaţă?
Oho! Nenumărate! Când termini un ciclu, automat ai o descumpănire. Te uiţi la ce-ai făcut şi te întrebi dacă se înţelege ce ai vrut să spui. Binînţeles că în timp ce lucrezi nu te macină întrebarea asta, dar ea apare la sfârşit. E bine, nu e bine?! Și răspunsul este simplu, simplu de tot: bine, absolut bine, nu poate fi, dar poate fi doar altfel, adică altcumva. Și, dacă ajungi la acest răspuns, o iei de la capăt, munceşti pe ruptelea şi, cât timp munceşti, nu te mai chinuie nicio întrebare. Spui ce ai de spus.
Cu expoziţia Masca v-aţi dat jos o mască, cea de toate zilele, şi v-aţi arătat lumii cu o alta, cea interioară. Urmează o altă mască?
Dacă pregătesc o altă expoziţie? Da, una colectivă, la Constanţa, dedicată lui Ovidius, care era exilat, acum 2.000 de ani, la Tomis. Ce disperare trebuie că a trăit, acum 2.000 de ani, poetul ”Metamorfozelor” şi al acelui ”Ars amandi”, pentru care a fost exilat. Dar ce fericire pentru poezie, care şi-a adăugat la vistierie ”Tristele” şi ”Ponticele”! Și-au anunţat participarea la această expoziţie curatoriată de Doina Păuleanu, cea care ne-a dăruit monumentala cercetare a epocii Balcicului în arta românescă, artişti remarcabili, ca Mircia Dumitrescu, Aurel Bulacu, lista fiind încă deschisă.
Cum aţi defini, pe scurt, propria profesiune de credinţă, acel Ars Poetica al artei Dvs.?
Nu ştiu. Habar n-am. Arta mea, pentru mine, este un mod de viaţă. Asta ştiu – dacă ştiu?! – şi asta fac. Practic o meserie care nu te lasă să îmbătrâneşti. E ca jocul de şah. Tiţian a desenat până la 92 de ani! Hokusai declara, tot la 92 de ani, că abia atunci a început să deseneze de-adevăratelea! Atâta doar că, la gravură, trebuie să te mai şi fereşti de acizi, de efort şi toate pericolele ce decurg din practicarea acestei vechi şi aparent misterioase arte.
Florin Stoiciu: „Practic o meserie care nu te lasă să îmbătrâneşti”
Despre gravură am vrut să vorbim, cât mai pe îndelete, cu Florin Stoiciu, un grafician care şi-a luat doctoratul cu o dizertaţie despre gravură. Amabil, jovial, gata să-şi aducă aminte zeci şi zeci de întâmplări, dar nimic despre gravură. Degeaba am adus vorba de Albrecht Durer, Rembrandt, Hendrick Goltzius, Francisco de Goya, Gustav Dore etc. A zâmbit, a dat din cap, afirmativ, şi a zis doar atât: „Titani ai gravurii”.
Încerc să-l întărât: „Zice-se că Rembrandt era mai cunoscut în vremea sa ca gravor”. Mă aprobă şi atât. Adaug: „Dacă Shakespeare a dat teatrului cea mai de seamă întrebare, a fi sau a nu fi, Francisco de Goya a dăruit lumii o gravură de excepţie, Somnul raţiunii naşte monştri”. Nimic. Niciun comentariu. Mă simt oarecum stânjenit. Dar nu mă dau bătut. Trec la gravura românească, cu câteva sute de ani mai tânără decât cea din vremea lui Durer: Theodor Aman, C. Stahi, Gabriel Popescu, primul profesor de gravură. „Oho, zice taciturnul meu interlocutor, asta era acum o sută şi ceva de ani”.
Şi dintr-odată, parcă scos din sărite, Florin Stoiciu îşi dă drumul la vorbă: „Gravura e o chestiune şi artistică, dar şi tehnică. Despre ce să discutăm? Despre aquaforte, aquatintă, xilogravură, linogravură, litografie? Despre vechile prese, aduse cu bani grei în România, între cele două războaie? Despre cerneluri şi uleiuri, despre reţetele de acizi, despre plăcile de cupru, de oţel, de lemn, sau despre hârtia specială pe care se imprimă negativul? Sunt zeci şi zeci de lucruri şi explicarea lor, metodică, ar însemna să ţin un veritabil curs de gravură”.
Cădem de-acord că rostul rubricii de faţă nu este, nicidecum, să se transforme într-un curs academic despre gravură, o artă încă învăluită într-o aură de mister. Şi Florin Stoiciu continuă: „Aşa, pentru o sumară prezentare, la cele spuse până acum s-ar putea adăugă că un gravor trebuie să fie, în primul rând, un desenator de mare clasă, pentru că nu-i deloc simplu să desenezi cu un ac pe o suprafaţă dură. Apoi trebuie să fie un adevărat meşter şi un farmacist, pentru că vin la rând dozajele de acizi şi operaţiile strict tehnice, operaţii care trebuie făcute exact aşa cum le făceau primii gravori. Dacă nu le respecţi întocmai, din toate punctele de vedere, nu iese nimic. Acuma, că arta tipografică, cu care gravura s-a înrudit la începuturi, s-a dezvoltat, au apărut şi alte oportunităţi. Dar nu cred că vreţi să continuăm cu alte amănunte strict tehnice”.
Nu am continuat, dar am adăugat comentariului de faţă o însemnare a maestrului Mircia Dumitrescu, el însuşi unul dintre cei mai împătimiţi gravori, o însemnare lămuritoare în ceea ce priveşte această străveche artă: „De la manifestele germane gravate (flugblatter) lipite pe uşile catedralelor din timpul reformei lutheraniste, până la admiraţia neţărmurită a lui Erasmus pentru gravurile în lemn ale lui Durer, care numai cu alb şi negru putea sugera fulgerul şi tunetul, până la scoaterea în evidenţă a rafinamentului gravurii – asemănător cu muzica de cameră – care dă de lucru mânii şi de gândit ochiului, cum spunea Bachelard, a fost o cale lungă… Artiştii români de anvergură Theodor Aman, Horia Teodoru, Nicolae Tonitza şi Ştefan Dimitrescu au încercat să ducă autonomizarea gravurii la marea artă cu care ne-au obişnuit şi în pictură. După 1960, gravura s-a impus prin artişti ca Ion State, Vasile Socoliuc, Marcel Chirnoagă, Cristian Lolea şi Ion Panaitescu, ca să amintim doar de cei dispăruţi”.
Cât despre desenatorul şi gravorul Florin Stoiciu, iată ce declara acad. Răzvan Theodorescu, în 2002, la vernisajul unei expoziţii de la Galeriile „Simeza”: „Ştiinţa suverană a desenului şi gustul pentru discrete cromatici slujind un negru rege născător de tensiuni, dar şi bucuria fantazării libere între fabulos şi real fac din grafica încă tânărului Florin Stoiciu o certitudine artistică într-o generaţie de pe acum remarcabilă”.
Mult mai tehnică este aprecierea semnată de prof.univ.dr Mihai Mănescu, el însuşi ilustru gravor: „Pentru profesioniştii genului, autorul impune prin siguranţa respectării rigorilor genului, dar şi prin surprinzătoare şi avizate încălcări ale limitelor acestuia: cerneluirea cu ruloul a plăcii incizate, preluarea directă sau prin hârtie a imaginii pe o altă placă, negativări sau pozitivări obţinute prin aceste mai puţin ortodoxe modalităţi”.
În fine, despre desenatorul, pictorul şi gravorul Florin Stoiciu, un reputat şi regretat critic de artă, Amelia Pavel, consemna la prima lui expoziţie: „Joc de-a v-aţi ascunselea cu tragicul vieţii? Joc cu măştile duplicitare ale realului? Întrecere între ostenelile gravurii şi libertatea gestului de-a picta? Stârnind atâtea întrebări, gravurile şi picturile lui Florin Stoiciu se află, evident, la o răscruce de drum, acolo unde natura timpului şi chipul uman îşi întâlnesc dublura iscusit impusă lumii de imaginaţia artistului”.
Cam atâta, deci, deocamdată, despre misterioasa şi captivanta artă a gravurii – gen al artelor plastice despre care s-au scris zeci şi zeci de tomuri – şi despre gravorul Florin Stoiciu, un incontestabil lider al generaţiei sale.
