(O replică niciodată târzie)
În ultimele două decenii, după chipul şi asemănarea noii epoci, a avut şi presa scrisă monopoliştii ei. Cu toţii şi-au exersat pe altarul realităţilor româneşti şi al tranziţiei parcă fără sfârşit abilităţile, avatarurile, empatiile, aplombul. Pe cei mai mulţi dintre jurnaliştii postdecembrişti, supravieţuitori sau nu ai fenomenului, i-a învins caracterul, fie că au mers în zig-zag, fie că au făcut autostopul în căutarea „câinilor”, de preferinţă de „rasă”, cu cât mai mulţi „covrigi” şi zerouri în coadă. Mulţi, foarte mulţi dintre ei au sărit dintr-o barcă în alta până aveau să-şi găsească „peticul”, pardon!, cârmaciul care, chiar dacă a mai tras o flegmă pe uneltele şi pe pagina lor scrisă, a ştiut să-i ademenească cu cântecul de sirenă al confortului material. Practica osanalei după metoda croşetatului, una pe faţă şi mai multe pe din dos, a confirmat adevărul că, asemenea prostiei, nici ticăloşia nu doare!
Unul din corifeii presei postdecembriste chiar şi-a creat un soclu pe care s-a cocoţat în chip de guru al naţiei pentru care orice zi lipsită de datul său cu părerea ar fi pus în pericol însăşi mişcarea de rotaţie a planetei. Dacă n-aţi recunoscut personajul, insist: e domnul acela cu voce, cu grimasă de stentor tăios în credinţa argumentelor lui imbatabile ca o sabie de Toledo şi, mai ales, neclintit în convingerea că analizele lui, logica, conexiunile lui interdisciplinare poartă amprenta genialităţii Dacă tot nu l-aţi recunoscut, continui: e jurnalistul acela care îşi cultivă şi îşi diseminează figura-i astenică pe ecranul câtorva televiziuni dornice să soarbă din preaplinul înţelepciunii sale, gata oricând să se adape din „puţul gândirii” lui epocale. Tot nu l-aţi identificat? Păi, e vorba de jurnalistul care în iunie ’90 a dat şi el cu bâta, dar în baltă, şi de atunci tot încearcă să dreagă busuiocul. Da, e jurnalistul nelipsit ani buni din decorul unui anume post TV şi care, în momentul când în studiouri a început să-i miroasă urât a Fisc, a DNA şi a Parchet, a zis: ah, nu!, deontologia e, totuşi, mai tare, mai presus de offshoruri; pigmeilor, dacă vreţi să luaţi lumină, veniţi cu carele voastre de reportaj şi vă dau câte sclipiri ale inteligenţei mele vreţi chiar de la mine de-acasă, ca de la Mecca!
Acum că l-aţi recunoscut, în sfârşit, să-i spunem pe nume: e C.T.P., e Cristian Tudor Popescu, jurnalistul care, după o lungă tăcere, pare dispus, astăzi, să se dea în macat şi în stambă aşa cum mulţi nici cu Gândul nu gândeau vreodată.
N-am să devin eu apărătorul din oficiu al omului şi politicianului Crin Antonescu. Consider că atitudinea şi discursul său o fac mai bine decât orice terţă pledoarie pro domo. Dar să pui pe picior de egalitate credibilitatea, onorabilitatea acestuia cu aceea a unui monument consacrat de ticăloşie, rea-credinţă şi impostură e prea de tot. E ca şi cum între Isus Cristos şi Barabas, amândoi aflaţi pe cruce, n-ai vedea nicio diferenţă, nici cauza răstignirii lor.
Ca vajnic practicant al sportului „alb”, C.T.P. coboară cu bună ştiinţă ştacheta „fileului”. Până într-acolo încât, după ce a trimis în terenul advers „passing shooturi” şi „lunguri de linie” ce i se păreau, şi lui şi publicului, imparabile, ridică acum, tocmai adversarului, mingi la fileu, aparent gratuite, cu care să marcheze puncte. Ce să înţelegem? Că tentaţia de a încerca şi alte experienţe, bunăoară, de pildă, pe aceea de copil de mingi al băsismului presei e mare? Se sparie Gândul! Deşi am ajuns în faza de imunizare în care nu ne mai miră nimic. Inclusiv nu ne-ar mira ziua când, în direct, la ore de maximă audienţă, din faţa raftului cu cărţi, o să-i vedem pe Lelia Munteanu, Turcescu, Cristoiu râzându-şi în barbă şi vorbind cu vocea de stentor şi chipul lui C.T.P.!
Pentru că, de multe ori, sub crusta groasă a jegului moral, târziu adus la lumină de evenimente nefaste, se pot ascunde la fel de bine şi măreţia fărădelegii şi sincopele deontologiei de conjunctură practicate în funcţie de greutatea arginţilor zornăitori. Ambele având o cauzalitate şi un numitor comun: obrazul rupt în fund!
