Când Neil Armstrong a pus piciorul pe lună, acum 43 de ani, mulţi, printre care şi el, credeau că umanitatea va întreprinde o nouă aventură comparabilă cu cea a “cuceririi” Americii şi că spaţiul era “noua frontieră”, scrie Le Temps.
Astăzi, decepţiile sunt multe în rândul astronauţilor şi al contemporanilor animaţi de spiritul pionieratului. Desigur, explorarea robotică şi începutul misiunii “Mars Science Laboratory” ne-a dat un exemplu magistral a nivelului tehnic pe care îl avem. Dar zborurile cu echipaje umane, strălucitor începute de Armstrong şi colegii săi sub impulsul dat de John Kennedy, au rămas în mod lamentabil în apropierea Pământului. Statia Spaţială Internaţională care se învârte începând din 1995 la 350 de kilometri deasupra capetelor noastre nu face pe nimeni să viseze şi nu a adus mare lucru în termeni de cunoştinţe şi progres tehnologic.
Ceea ce-i interesează pe oameni sunt descoperirile în spaţiul îndepărtat, cum ne-a arătat atenţia acordată de fotografiile NASA cu aterizarea lui Curiosity pe Marte.
Ne trebuie un nou Kennedy care să aprindă flacăra şi să repună pe şine politica spaţială, stabilind o destinaţie şi un termen. Această destinaţie nu poate fi decât Marte. Cât despre Lună, “am fost deja acolo”, după cum a spus preşedintele Obama. Marte este sora Pământului: a cunoscut aceleaşi începuturi geologice ca şi noi, a păstrat roci care amintesc de o epocă trecută a Terrei şi ne poate da răspunsuri esenţiale despre universalitatea vieţii. Termenul trebuie să fie “până la sfârşitul deceniului”, cum spunea Kennedy, care ştia că a da un termen îndepărtat înseamnă doar a-ţi exprimă o simplă intenţie.
În ciuda a ceea ce gândesc mulţi, avem tehnologia şi avem şi banii. Deci, dacă vrem cu adevărat sa onorăm memoria lui Neil Armstrong, să-i urmăm exemplul. Să depăşim temerile, reticenţele şi falsele pudori. Să mergem acolo.
