Recentul accident tragic de la mina Uricani, soldat cu cinci morţi, readuce în discuţie problema mineritului în România. Ce facem cu exploatările din subteran, ce eficienţă au, ce nu au, ce facem cu resursele energetice alternative, cât ne costă producţia internă de cărbune şi ţiţei, care ar fi soluţiile pentru a eficientiza toate acestea, ţinând cont şi de costurile sociale. O terapie şoc, cu închideri masive de mine considerate că lucrează în pierdere, aplicată în anii ’90 şi redistribuirea foştilor angajaţi în alte sectoare când economia mai funcţiona poate ar fi fost posibile. Atunci. Dar a primat factorul politic şi, ca de obicei, ne-am descurcat cum am putut. Nici cal, nici măgar, mineritul a mers mai departe cu echipamente uzate şi învechite, cu aceleaşi şi aceleaşi probleme sociale. Nu au existat – şi nu există, probabil – mai multe studii de fezabilitate care să genereze proiecte viabile pentru viitorul apropiat. Doar închiderile de mine – şi cea de la Uricani, inclusiv – anunţate de guvernul Emil Boc n-o să facem mare lucru. Iar ideea – păguboasă, indusă de şeful statului însuşi – ca fiecare să se descurce cum poate este de neacceptat. De câteva zile se perindă prin Valea Jiului miniştri ai cabinetului Boc. Ca să ce? Ca să inaugureze gondole. Sau ca să ne spună că au mai fost evenimente, cităm, neplăcute – precum ministrul „conomiei – sau că dotările din subteran, cităm, nu sunt chiar rele, apud acest ministru Botiş, greu de digerat, chiar şi mestecat bine cu vorbele lui tăiate cu barda. Când noi vedem cu ochiul liber în ce condiţii se munceşte acolo, jos, că se vor da nişte bani familiilor îndoliate, iar femeile vor fi angajate la mină. Care mină, ce angajare, dacă tot se închide mina Uricani?
Na-vă nişte bani – un pachet mai consistent, cităm din Botiş ca din Sadovreanu – şi tăceţi din gură.
Ceva nu este în ordine în căpăţânile acestor domni. Am fost şi noi de mai multe ori prin zonă. Tot bătând munţii din preajmă, am umblat şi prin Vâlcan, şi prin Parâng până hăt în Retezat, am fost şi pe Valea Seacă spre Arcanu, ştim toate cabanele (Rusu şi Straja erau chiar cunoscute, cândva) din zonă, dar realizarea unei telegondole, considerăm noi, este inutilă. Precum Opera din Manaos, în mijlocul Amazonului, un capriciu, bani aruncaţi în vânt. Ce turişti germani, francezi, ruşi sau turci să-ţi vină la schi sau odihnă când nu ai hoteluri, pârtii de schi, căi de acces, restul de dotări necesare – la un anumit nivel, nu merge cu serviciile tip cantină muncitorească, oricât ar fi bucătăresele de pricepute, şi sunt chiar… – ca să satisfacă un minim necesar de confort? Banii pe care-i toacă cu nemiluita Ministerul Turismului şi Dezvoltării Regionale devin nişte fantezii rupte de realitate. Dau bine inaugurările pe bandă rulantă, cu pâine şi sare şi zâmbete protocolare, dar rezultatele sunt nule. Am coborît şi noi la începutul anilor ’90 în mina Dâlga. Tot de pe Valea Jiului. Nu credem că vreun membru al Cabinetului Boc ar mai gândi la fel după o vizită în subteran. Şi poate ar judeca minerii şi familiile lor în alţi termeni decât cei cu care îi gratulam noi pe cei aduşi de Ion Iliescu şi Miron Cozma, tot în anii ’90, la Bucureşti. Vremurile s-au mai schimbat, mineritul, nu. Ceva trebuie făcut în acest sens. Doar cu gondole şi închideri de mine nu vom ajunge nicăieri.
