Un spectcol de teatru precedat de o vizită într-o expoziţie deschisă până târziu este o experienţă mai rară în Bucureşti. S-a petrecut aseară, la Muzeul Naţional de Artă al României, care, împreună cu Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” şi Teatrul Evreiesc de Stat, a oferit, în contextul expoziţiei „Destine la răscruce. Artişti evrei în perioada Holocaustului”, spectacolul „Tangou final”.
O întâlnire a excelenţei. După vizionarea expoziţiei, cu operele a 16 artişti evrei care au avut contribuţii majore la introducerea în spaţiul românesc a „artei noi”, unii dintre ei numărându-se printre iniţiatorii unor direcţii avangardiste occidentale, ca Victor Brauner, Marcel Iancu, Arthur Segal, Jules Perahim, Max Herman Maxy, Alex Leon, Iosif Klein, Ernö Tibor, Aurel Mărculescu, Mina Byck Wepper, Lazăr Zin sau Egon Marc Lövith, piesa cunoscutului dramaturg american a prilejuit publicului satisfacţia de întâlni o mare actriţă, Maia Morgenstern.
Născut la Buenos Aires, dramaturgul Mario Diament este autorul câtorva piese premiate, multe produse în Statele Unite, America Latină, Europa şi Orientul Mijlociu. „Tangou final”, care a avut premiera mondială la Hollywood Boulevard Theatre în 1996, îmbină cele două pasiuni (şi profesii în acelaşi timp) ale autorului: teatrul şi jurnalismul. Concepută alert, ca un duel, un fel de joc de-a şoarecele şi pisica, piesa aduce în scenă două personaje: Valeria Durand, o actriţă restrasă de 20 de ani pe scenă în condiţii nu foarte clare, şi un tânăr jurnalist, Diego Goldstein, hotărât să-i ia un interviu.
Valeria Durand este un personaj complex, plin de mister şi surprize, uimitor. Diego Goldstein, tânăr şi naiv, pare să cadă pradă fascinaţiei exercitate de actriţă.
Suferind de singurătate, privindu-şi fosta meserie cu o bună doză de cinism, alcoolică, dependentă de pastille, actriţa acceptă să acorde un interviu pe care însă este hotărâtă să nu-l vadă niciodată publicat. Un interviu care devine de fapt o mărturisire, pe care jurnalistul n-are voie şi nu reuşeşte prin niciun subterfugiu s-o înregistreze sau s-o noteze. O mărturisire ce balansează în adevăr şi fals, a unei femei care trece într-o secundă de la veselie la tristeţe, de la calm la isterie, de la ispitirea calină la ferocitate lui Lady Macbeth. Maia Morgenstern este magistrală în schimbările bruşte de stare de spirit, cu tot ce presupun ele ca gestică, ca voce, ca mimică. De la şoaptă (perfect auzită în sală) la strigăt, de la suavitatea de copilandră a vocii la glasul voalat de alcool sau de furie, actriţa dovedeşte o paletă interpretativă excepţională. Sticlele de şampanie se succed, povestea are continuităţi şi întoarceri, fantasmele fac să apară false cadavre şi realitatea revine în ultima replică: „E un cadavru în dormitor”.
Psihologică, cu o uşoară tentă de intrigă poliţistă, brodată cu umor, chiar dacă negru, piesa lui Mario Diament reface două lumi la fel de dure, într-o relaţie mereu încordată şi periculoasă cu realitatea. Acţiunea se petrece, ca în tragediile antice, după regula: un singur loc, un singur timp, unitate de acţiune, ceea ce amplifică intensitatea dramatică a acestei comedii negre.
Maia Morgenstern îl are partener de scenă pe fiul ei, Tudor Aaron Istodor, în rolul stângaciului ziarist, îndrăgostit de filmele Valeriei Duran şi, prin extensie, de actriţă. Dragoste adevărată sau jucată, pentru că trucurile, chiar dacă dejucate de experimentată Valeria, nu lipsesc din încercarea lui de a smulge acest interviu pe care, este convins, toată lumea îl va citi cu sufletul la gură. Încercările lui de a o îndupleca, de a o convinge, de a construi la rândul lui capcane, ca în cazul intrării în jocul falsului cadavru din dormitor, sunt inutile. Tudor Aaron Istodor se dovedeşte aproape la înălţimea mamei sale prin capacitatea de juca timiditatea, naivitatea, furia, spaima, de a-şi pune în scenă frustrarea, de a folosi expresiv tăcerile.
Cei doi actori sunt emoţionanţi în crearea personajelor trăind permanent între lumea reală şi cea imaginară, între normalitate şi alunecare în psihoză, între amintirea celebrităţii şi spaima cotidianului.
Pusă în scenă cu mână sigură de regizorul Moshe Yassur, pe numele său adevărat Moise Stumer, cel născut la Iaşi, ucenic la şcoala lui Abraham Goldfaden, perfecţionat la Paris cu legendarul Jean-Marie Serreau, unul dintre primii regizori care au montat piese de Eugen Ionesco, şi împlinit la New York, unde este şi acum profesor de teatru, „Ultimul tangou” este un spectacol-bijuterie al Teatrului Evreiesc de Stat. Un spectacol în care nevrozele lumii noastre, amplificate în cele două meserii ce se întâlnesc pe scenă, actoria şi jurnalismul, sunt privite cu luciditate şi umor.
