De când nordul Africii a început să se ridice, slugarnicii regimului Băsescu s-au grăbit să repete o precizare interesantă. Că nu putem face nici o comparaţie cu situaţia din România. Adică situaţiile ar fi aşa de diferite încât orice comparaţie ar constitui o ofensă, o impietate sau o obrăznicie. Când Egiptul a început să fiarbă, toată slugărimea politică a preşedintelui Băsescu a încercat să transforme orice comparaţie într-o ofensă la adresa României.
În aceste ore în care Egiptul a intrat într-o răscoală aproape imposibil de domolit, mă colindă un singur gând. Ce trebuie să învăţăm de la Egipt? Mă refer în primul rând la lucrurile pe care să nu le facem. Şi Hosni Mubarak a modernizat Egiptul până l-a îngropat în sărăcie. Şi Egiptul era într-un parteneriat special cu SUA. Poate de 10 ori mai special decât al nostru. Era un punct de stabilitate lângă Israel şi un gardian la Canalul Suez. Pe americani, regimul Mubarak îi costa anual cât 10 regimuri Băsescu. Sau cât 50 de guverne Boc. Şi Hosni Mubarak s-a socotit protejat, sigur, solid, mai solid ca niciodată, şi mai puternic decât toţi ceilalţi vecini. Ei şi?
Din mâna de fier a politicii autoritare a răbufnit revolta. De sub nasul unei armate mult mai bine dotate decât a României. Egiptenii au început să simtă o nevoie cumplită de libertate. O anume admiraţie de la începutul regimului Mubarak s-a convertit de-a lungul vremii în tăcere şi respect şi apoi s-a prefăcut în mânie şi revoltă. Sărăcia şi lipsa de libertăţi nu au mai putut fi pansate cu promisiuni şi acum populaţia umple străzile. Ce armată şi ce servicii secrete mai pot întoarce oamenii la casele lor şi la serviciu, cum îi cheamă Omar Suleiman?
În timp ce încheiam propoziţia de mai sus a sunat un telefon de la redacţie. Hosni Mubarak şi-a dat demisia! Probabil că în minutele în care s-a făcut anunţul Mubarak era deja în avion spre cine ştie ce destinaţie. Sus, ridicat de frică, în vreme ce jos, în Cairo şi Alexandria, lumea înflorea de bucurie. Parcă ar fi căzut Zidul Berlinului! Un fel de piramidă egipteană a puterii s-a prăbuşit ca un lego lovit cu piciorul de un cal înspumat. A doua dictatură de la Mediterana s-a făcut pulbere. Lumea arabă se eliberează din strânsoarea totalitară. Trage aer în plămâni şi ia avânt. Ori vine democraţia, ori se înmulţesc statele fundamentaliste! Sau altceva. Un amic zicea, dacă nu începe democraţia, Obama nu mai câştigă încă un mandat! Este şi aceasta o ipoteză.
******
Demisia lui Mubarak m-a derutat puţin. Ce trebuie să înţelegem din situaţia Egiptului, luând în calcul şi evenimentul extraordinar al fugii unei mari vedete politice a Africii şi chiar a lumii contemporane? Mult mai multe decât înainte de demisie. De fapt, este vorba de două lecţii. Una pentru regimul Băsescu şi alta pentru popor. Mărturisesc că mă interesează mai puţin ce înţelege Traian Băsescu din cazul lui Mubarak. Poate că îl ajută să priceapă că toate au o limită. Că NATO nu este un zid de protecţie în faţa propriului popor. Şi nici Uniunea Europeană. Că oricât de tare se bazează el pe serviciile secrete, de la un moment dat nu mai merge nimic. Nici măcar ideile generoase nu mai prind rădăcini şi nu mai trec de ţiuitul revoltei din urechile oamenilor. Şi nici armata, mai puternică decât cea a României şi mult mai dotată ca aceasta, ba şi mai antrenată în conflicte, nu poate face râu de sânge între populaţie şi conducător. Din povestea oarecum militărească a lui Mubarak, ofiţerul nostru Băsescu ar trebui să înţeleagă că nu poate reduce România la mintea lui de marinar şi n-o poate silui după cum bruma sa de cultură politică îl ajută să mâzgălească un plan de modernizare.
Ce trebuie să înţeleagă populaţia României, inclusiv Opoziţia? Că niciodată nu e prea târziu să lupţi pentru libertate. Că oricât de cinic, viclean şi pus pe căpătuială este un partid de guvernământ, când bulevardele sunt inundate de protestul oamenilor, nici reguli, nici norme şi nici paragrafe de lege nu mai pot opri furtuna care şterge toate rânduielile politice de dinainte.
