În caz de forţă majoră, cei 33 de ortaci chilieni rămaşi blocaţi în mina din San Jose din Chile în urma unui accident din august 2010 s-au gândit să-şi pună capăt zilelor, iar la nevoie, din cauza foamei şi a lipsei de provizii, să recurgă la canibalism. Aceste terifiante lucruri sunt povestite în cartea „Înmormântaţi de vii. Adevărata poveste a celor 33 de mineri chilieni”, apărută la 14 februarie şi scrisă de jurnalistul american Jonathan Franklin. Dacă lucrurile ar fi ajuns să se petreacă astfel, se repetau, într-un fel, cele întâmplate după tragedia aviatică de la 13 octombrie 1972. Atunci, un avion uruguayan cu 45 de persoane la bord s-a prăbuşit în Anzii Cordilieri, 29 dintre ele decedând, 16 supravieţuind după ce s-au hrănit cu foştii colegi de zbor. Revenind la minerii din Chile, trebuie spus că, în primele 16 zile care au urmat prăbuşirii minei, cei 33 rămaşi la peste 600 de metri sub pământ s-au hrănit cu peşte (ton) pe care-l mai aveau la ei şi l-au împărţit frăţeşte. Azi, la aproape peste cinci luni de la dramă, cei mai mulţi dintre ei suferă de tulburări psihologice post-traumatice. Dar, ca trimiterile la tragedia zborului 571 al Fuerza Aerea Uruguaya să nu se oprească aici, mai notăm că operaţiunile de aducere la suprafaţă a celor 33 mineri au debutat pe 13 octombrie 2010, zi în care, în urmă cu 27 de ani, avea loc catastrofa aviatică din Anzii Cordilieri.
„Cu sau fără hrană, mi-am zis că trebuie să ies de acolo”, a declarat Mario Sepulveda, cel de al doilea miner scos la suprafaţă. Într-un interviu acordat emisiunii „6o Minutes” a canalului american de televiziune CBS, el a declarat nişte lucruri care ar fi trebuit marcate, probabil, cu bulină roşie: „Cum (să supravieţuiesc – n.n.)? M-am întrebat care va fi minerul care-şi va pierde primul cunoştinţa şi cum îl puteam mânca. Pot să vă promit că aşa ceva nu m-ar fi deranjat. Acest lucru nu-mi crea teamă”. „Mi-au spus că aveau pregătite un cuţit şi o caserolă”, a precizat Jonathan Franklin, specialist în probleme chiliene, care a dialogat cu toţi cei 33 de mineri. Dar, în cea de a 17-a zi, salvatorii au intrat în contact cu minerii şi au început să le trimită hrană. Unii susţin că, prin intermediul pachetelor făcute de familie, minerii ar fi primit chiar şi marijuana, spre a-şi îndulci impactul psihologic creat de izolarea îndelungată. Victor Zamora, un alt miner, a povestit că toţi cei blocaţi sub pământ au trăit momente de depresie profundă, ei gândindu-se chiar să se sinucidă. „Dacă trebuia să suferim în continuare, ne gândeam că ar fi mai bine să mergem în refugiu, să dăm drumul motorului şi să termină cu totul graţie monoxidului de carbon degajat astfel”. Pentru mineri, în condiţiile de atunci, un atare gest nu era perceput drept o sinucidere, ci o uşurare. „Făceam aşa ceva pentru a opri suferinţa. Oricum, până la urmă muream”, declara un altul dintre cei 33. În fine, autorul cărţii susţine că transmisia la televiziune a salvării a fost trucată, într-un fel, iar preşedintele ţării, Sebastien Pinera, aflat la faţa locului, ar fi vrut să coboare în adâncuri, dar a fost descurajat de soţie. Reamintim că minerii au petrecut 69 de zile în fundul unei mine de cupru din nordul statului Chile, fiind salvaţi mult mai devreme decât se preconizase, în urma unei spectaculoase operaţiuni urmărite cu sufletul la gură atât în ţara lor, cât şi pe întregul glob.
Acum, aflând zguduitoarele detalii despre gândurile negre pe care le-au avut unii dintre ei în primele zile după accident, când, la suprafaţă, încă nu se ştia că ei trăiau, unii jurnalişti şi-au amintit un caz teribil de canibalism, tot pe continentul latino-american şi chiar legat de Chile. Cum s-au petrecut atunci lucrurile? Joi, 12 octombrie 1972, un avion Fairchild Hiller FH-227 a decolat de pe aeroportul Carrasco spre Santiago de Chile efectuând zborul 571. Avea la bord cinci membri ai echipajului şi 40 de pasageri, studenţi şi membri ai echipei de rugby din liceul Stella Maris din Montevideo, care urmau să joace un meci în Chile. Din cauza condiţiilor climatice dificile, avionul a făcut escală o noapte la Mendoza-Argentina. A doua zi, vineri, 13 octombrie, pilotul, col. Julio Ferradas, a ales să traverseze Anzii Cordilieri prin pasajul Planchon, mai la sud. La încheierea traversării, avionul urma să se îndrepte spre nord şi să aterizeze la Santiago. Crezând că a încheiat traversarea prin norii groşi, pilotul a avertizat turnul de control din Santiago că se află deasupra localităţii Curico şi începe coborârea. De fapt, el a evaluat greşit locul în care se găsea, aşa încât, la coborâre, avionul s-a prăbuşit în munţi, deasupra unui gheţar, în apropierea frontierei dintre Chile şi Argentina.
După impact, coada avionului s-a desprins, 12 persoane decedând pe loc, iar 5 fiind date dispărute. Supravieţuitorii au trăit nopţi în care temperatura a ajuns la -40 C şi în care ningea zile în şir. De la radioul avionului pe care l-au reparat au aflat că operaţiunile de căutare, lansate de Uruguay, Chile şi Argentina, au fost abandonate după trei zile, din cauza condiţiilor meteo şi a convingerii că epava a fost acoperită de nea.
Între timp, supravieţuitorii au căzut de acord că, dacă vreunul deceda, ceilalaţi puteau mânca din corpul lui. În acest mod au rezolvat problema hranei, şi nu doar la nivelul discuţiilor. La 29 octombrie a avut loc o avalanşă care a acoperit total epava ce le servea de adăpost împotriva gerului teribil şi a vântului. Din cauza ei au mai murit alte opt persoane dintre cele 28 ce supravieţuiseră. De asemenea, unii dintre cei răniţi au decedat pe rând. Datorită curajului şi efortului supraomenesc depus, doi dintre supraviţuitori au ajuns în Chile, după zece zile de escaladări şi marş, şi 72 zile de la tragedie. La un moment dat, tot prin munţi, au întâlnit un localnic, care, la rândul lui, după ce a mers ore bune pe un cal, a alertat autorităţile. Cei 16 supravieţuitori au fost salvaţi pe 22 şi 23 decembrie. Când au dezvăluit inimaginabilele clipe pe care le-au trăit şi mai ales teribilul lor mod în care s-au hrănit, au primit iertarea şi binecuvântarea chiar de la Papa Paul al VI-lea. Aveau vârste între 18 şi 38 de ani (unul), dar cei mai mulţi nu trecuseră de 26 de ani.
Despre această teribilă aventură s-a scris cartea „Les Survivants”, transpusă pe ecrane, în 1992, cu acelaşi titlu. La peste 30 de ani de la tragedie, unul dintre supravieţiutori, Fernando Parrado, cel care, alături de colegul său, a ajuns să ceară ajutor în Chile, a scris cartea „Miracle dans les Andes”. În fine, s-a făcut şi un excelent film documentar „Naufrages des Andes”.
