Sub conducerea unuia dintre cei mai competenţi şi mai vizionari cugetători (situat poate doar după Habermas şi Ratzinger) din zilele noastre – l-am numit pe Jacques Attali -, în Franţa s-a publicat recent al doilea raport al „Commission pour la libération de la croissance française”, intitulat „Une ambition pour 10 ans. Un projet pour la France” (X Editions. La documentation française, Paris, 2010). Documentul are o însemnătate nu doar pentru francezi, care au în faţă o prefigurare alternativă pentru evoluţia ţării lor şi, implicit, a Uniunii Europene, ci şi pentru alte ţări. Mai cu seamă, pentru România, ţară în care Preşedinţia încearcă să copieze din când în când (dar reuşeşte să devină ridicolă prin slaba calificare a personalului) ceea ce se face de către conducerea franceză. Ţară care, mai ales, aşa cum se poate stabili la o comparaţie, merge, prin politicile din 2009-2011 (legi, măsuri, programe), exact împotriva chibzuitelor opţiuni din proiectele franceze. Vreau să evoc aceste opţiuni mai ales din câmpul educaţiei (după ce, cu alt prilej, am semnalat că Guvernul român actual merge sub multe aspecte împotriva a ceea ce se întreprinde în SUA, cu „planul Obama-Biden” în educaţie).
Prima observaţie pe care o fac se referă la imaginea Franţei creată în ultimii ani de autorităţile României de astăzi. Desigur că înţeleapta remarcă a ambasadorului Franţei la Bucureşti – dacă li s-ar fi făcut tăieturi atât brutale în venituri, precum cele făcute de incompetentul regim dâmboviţean, atunci „francezii ar fi fost pe străzi” – şi precizările ministrului de Interne francez, privind vulnerabilităţile României în sistemul Schengen, au stârnit morozitatea acelor autorităţi.
Din aceeaşi lipsă de idei, autorităţile actuale de la Bucureşti s-au apucat să inducă populaţiei ţării minimalizarea Franţei. Nimic mai prost inspirat şi mai dăunător pentru o Românie şi aşa săracă astăzi în parteneri, care a fost ajutată practic continuu de Paris! În orice caz, împotriva imaginii minimalizatoare stimulate de autorităţi, câţiva indicatori privind efectiva pondere a Franţei în lume sunt edificatori. Astfel, Franţa a avut din 1999 încoace o creştere de PIB de 1,7% anual, 38% din populaţia ei a absolvit învăţământul superior (faţă de 25% în Germania, 29% în Anglia, 11% în Italia), economisirea privată este printre cele mai ridicate din OECD (15,1% în 2008). Franţa este a treia destinaţie pentru investiţii străine directe din lume (după SUA şi China, cu 65 de miliarde euro în 2009), al cincilea exportator mondial (după Germania, SUA, China, Japonia), prima destinaţie turistică mondială (74,2 milioane de turişti străini în 2009) şi prezintă o vitalitate culturală de prim-plan în lume. În toate acestea se pot ghici contribuţia personalului de înaltă calificare, a forţei de muncă bine pregătite franceze, precum şi superioritatea şi eficienţa organizărilor.
Cred că aceşti indicatori sunt grăitori şi arată, cel puţin indirect, cât de eronată sau măcar diletantă este actuala politică externă, ce-şi asumă minimalizarea Franţei, a autorităţilor din România actuală.
Opţiunile creşterii, economice şi de altă natură, din Franţa sunt tot atât de grăitoare. Bunăoară, „ridicarea vârstei legale de deschidere a drepturilor de pensionare apare drept soluţia cea mai rapidă pentru a reduce deficitul regimului pensionării” (p. 97), lăsând, desigur, loc evaluărilor individualizate ale situaţiilor. „Măsurile specifice ce favorizează recrutarea şi menţinerea în activitate a seniorilor” sunt, evident, nucleul abordării franceze a pensionării.
În câmpul „formării profesionale”, pe care Franţa o cultivă cu succes de multe decenii, raportul elaborat sub conducerea lui Jacques Attali are în vedere două axe majore de schimbare: pe de o parte, asigurarea financiară a „parcursurilor profesionale” cu fonduri publice şi private, stimulând efectiv unităţile angajatoare să acţioneze, şi, pe de altă parte, „raţionalizarea guvernanţei sistemului reducând intermediarii inutili” şi trecând la „formare universitară continuă în întreprinderi” (p. 128).
Atunci când abordează „sistemul de învăţământ”, volumul „Une ambition pour 10 ans. Un projet pour la France” îşi listează opţiunile majore astfel: „acţiune educativă eficace în creşe şi grădiniţe”; „veritabile puteri” pentru şcoli şi „autonomie” pentru universităţi; „finanţare cu buget constant” (11.710 euro per elev, 11.230 euro per elev de la învăţământul profesional, faţă de 19.101 euro media OECD pentru elevi). La creşe şi asistenţă maternală pregătirea personalului trebuie să fie bacalaureat plus trei ani, respectiv Bac plus 5, iar acţiunea acestuia trebuie concentrată pe învăţarea citirii-scrierii. Şcolile de orice nivel trebuie să se bucure de autonomie de decizie, iar directorul trebuie să aibă posibilitatea de a-şi recruta „echipele pedagogice” conform criteriilor profesionale. „Evaluarea (personalului NM) trebuie să fie modernizată pentru a o face mai justă şi mai eficace, recunoscând carierele fondate pe merit şi investiţie personală” (p. 142). În norma didactică se vor include, pe lângă orele de învăţământ, orele de pregătire (concertation) şi de tutoriat, iar treptat se va trece la „analizarea timpului de muncă” al dascălului (p. 143). Pentru cadrele didactice se deschide „posibilitatea celei de a doua cariere”, atunci când nu mai predau (constând din susţinere, tutoriat, orientare etc.).
În ceea ce priveşte universităţile, proiectul Franţei conţine opţiuni deschizătoare de perspective: universitatea însăşi îşi stabileşte felul alegerii preşedintelui (rectorului); universitatea însăşi îşi recrutează corpul didactic şi negociază remunerarea cadrelor didactice; universitatea este cea care îşi recrutează studenţii; resursele private ale universităţii trebuie să crească; întărirea pluridisciplinarităţii în primii ani de studiu; aplicarea sistemului bazat pe distincţia dintre „major” şi „minor”; încurajarea apropierii şi fuziunii universităţilor; sporirea mobilităţii internaţionale a studenţilor; dublarea orelor de limbi străine în universităţi; amplificarea schimbului de profesori cu universităţi din alte ţări; mai bună evaluare a impactului mobilităţilor asupra rezultatelor academice; stagii obligatorii în străinătate pentru cadre didactice şi cercetători; antene (extensiuni) ale universităţilor franceze în alte ţări.
