Niciodată, după al Doilea Război Mondial, nu s-au mai consemnat revolte concomitente în atâtea ţări arabe. Dintre acestea, evenimentele din Libia au atins dimensiuni tragice de neimaginat, iar imprevizibilul Muammar Kadhafi este surd şi orb la toate. Pe urmă, trebuie spus răspicat, de la bun început, că mai toate aceste regimuri arabe s-au menţinut la putere şi graţie sprijinului extern de diferite feluri – militar, economic, financiar, politic etc. – iar, când ţara protectoare s-a supărat, şi regimul respectiv s-a prăbuşit ca un castel de nisip, indiferent de poziţia sa strategică în zonă. Dimensiunea, cauzele şi implicaţiile actualelor revolte sunt atât de mari încât preşedintele rus Dmitri Medvedev a avertizat că riscurile de instabilitate prelungită şi de venire la putere a unor fanatici sunt enorme, iar „focul” aprins acum ar putea dăinui decenii întregi.
Revenind la revolte, acestea au loc, este adevărat în diferite forme de gravitate, în monarhii constituţionale: Maroc, Bahrein, Iordania; republici prezidenţiale – Tunisia, Egipt, Libia, Algeria, Yemen sau Djibuti. De asemenea, dacă ţinem seama de suprafaţa acestor state, constatăm că e vorba de ţări ce au un spaţiu imens – Algeria are 2.381. 741 kmp şi 36.057.838 locuitori; Libia – 1.759.540 kmp şi 6.173. 579 locuitori; Egiptul – 1.001.449 kmp şi 84.474.000 locuitori; iar altele sunt minuscule: Tunisia are 163.610 kmp şi 10.589.025 locuitori; Iordania – 92.300 kmp şi 6.198. 677 locuitori; Djibuti – 23.000 kmp şi 833.000 locuitori; Bahreinul – 741 kmp şi 1,2 milioane locuitori. Cât priveşte cauzele demonstraţiilor, unele sunt de ordin social, ele fiind notorii pentru această zonă, a cărei populaţie este printre cele mai sărace din lume, deşi, în unele cazuri, bogăţiile solului şi subsolului sunt considerabile. Este vorba de: creşterea preţurilor, îndeosebi la alimente, sărăcia lucie a majorităţii populaţiei, corupţia endemică, mai ales când vorbim de lumea arabă, nepotismul ridicat la rang de politică oficială etc. Celor de mai sus li se adaugă motivele politice: imobilismul, confiscarea puterii de către un grup restrâns, lipsa reformelor autentice şi viabile, indiferent de regimul politic din ţara respectivă, mimarea democraţiei sau absenţa totală a acesteia etc. Există, de asemenea, cauze de ordin religios, unele făţişe, altele mascate atent. Din această ultimă perspectivă, cel mai evocat este integrismul islamist, în ultimul timp acesta fiind tot mai evident la nivelul străzii. Pe urmă, în aproape toate ţările arabe ce au căzut pradă revoltelor, liderii de la putere sunt uzaţi de anii îndelungaţi petrecuţi la cârma statelor respective: recent alungatul preşedinte tunisian Zine el-Abidine Ben Ali a fost la putere 23 de ani, două luni şi şapte zile; Hosni Mubarak a renunţat la postul de preşedinte al Egiptului după 29 de ani, trei luni şi 27 de zile; contestatul lider libian Muammar Kadhafi se află în fruntea ţării sale de 41 de ani, cinci luni şi peste 20 de zile; Ali Abdullah Saleh a fost mai întâi preşedintele Yemenului de Nord (între iulie 1978 şi mai 1990), iar după unificarea cu partea de sud a devenit – mai 1990 – şef al statului.
În al doilea rând, dacă analizăm succint fiecare conducere arabă contestată, am constata că, de-a lungul anilor, armata din aceste ţări a deţinut un rol-cheie în întreaga viaţă politică. Cu timpul, şi militarii din aceste ţări au depăşit faza romantismului revoluţionar în care s-au implicat în viaţa politică a statelor lor, au ieşit de pe scena politică ori s-au reconvertit ideologic. De pildă, în Algeria, excluzându-i pe actualul preşedinte Abdel Aziz Bouteflika şi pe predecesorul său, Chadli Bendjedid, ceilalţi au venit la putere în urma unor lovituri de stat. Mai mult, în 1991, armata a avut o contribuţie decisivă la stăvilirea avântului uriaş al Frontului Islamic de Salvare, ea anulând rezultatele alegerilor pe care acesta le câştigase şi blocând procesul electoral. În Maroc, monarhia constituţională s-a bazat mereu pe armată pentru a supravieţui. Totuşi, în iulie 1971 şi în august 1972, regele Hassan era gata să fie ucis în urma unor tentative de lovituri de stat militare, el scăpând ca prin urechile acului, după care a făcut mari epurări în rândurile generalilor. În Tunisia, deşi Ben Ali preluase puterea în urma unei mini revoluţii a iasomiei, de fapt a fost vorba de o acţiune militară, el deţinând postul de premier, după cel de ministru de Interne. Când, în ianuarie a.c., a fost constrâns să plece din ţară, el a fost trădat de armată, fapt ce a avut importanţă deosebită în evoluţia crizei şi deznodământul acesteia. Altfel stau lucrurile în Egipt, unde, după 1952, când unii tineri ofiţeri l-au răsturnat pe rege, preşedinte al ţării devenind un general, armata preluând posturi de bază în guvern şi administraţie. În continuare, acestea s-au menţinut, preşedinţii următori fiind tot generali, ca şi mulţi miniştri. În fine, dar nu în ultimul rând, când Mubarak a renunţat la putere, el a transmis prerogativele prezidenţiale Consiliului Suprem al Armatei, aşa încât trebuie spus că, în prezent, Egiptul este guvernat de un regim militar. Şi în Libia, în septembrie 1979, mai mulţi tineri ofiţeri au complotat, răsturnându-l pe regele Idriss, aflat la tratament în Turcia. Atunci, nr. 1 în ţară a devenit col. Muammar Kadhafi, ce avea 27 de ani, şi care, în prezent, este masiv contestat de stradă. Despre el se spune că este o adevărată „maşină de supravieţiure politică”. Va fi la fel şi acum? Foarte greu de susţinut acest lucru. În Siria de după 1948 se poate vorbi de un adevărat carusel de lovituri de stat. Ultima a avut loc în 1970, atunci venind la putere Hafez Assad, care a stat în fruntea ţării până la moarte – iulie 2000 -, când fiul său a devenit preşedinte. Şi în Iordania, armata a încercat unele tentative de puci, dar tot ea a fost cea care a declanşat reprimarea masivă a revoltei palestinienilor din septembrie 1970, iar apoi a fost pilonul menţinerii regelui pe scaun. În Bahrein – o altă ţară care este aproape răvăşită de un val de contestaţii -, dinastia regală se bazează pe armată, cu precizarea că, potrivit specialiştilor, din rândurile acesteia fac parte exclusiv mercenari din ţări arabe, vecine sau nu. Cum spuneam, cu timpul, şi opţiunile şi viziunile politice ale militarilor s-au schimbat, adesea radical, influenţele interne şi externe fiind vizibile cu ochiul liber.
În al treilea rând, şi în evoluţiile interne din aceste ţări au avut loc mutaţii semnificative, unele fiind acceptate şi dorite de stradă, iar altele fiind primite cu greu ori chiar respinse de aceasta. Nu este mai puţin adevărat că, în această lume, tradiţiile, cutumele şi religia au avut o influenţă greu de contestat, uneori ele blocând orice progres. De asemenea, relaţiile cu Israelul au reprezentat un capitol special, cu mare impact în evoluţiile din toată regiunea. Dintr-o atare perspectivă, cel mai controversat rol este al islamismului integrist, care, îndeosebi după 1980, odată cu triumful revoluţiei islamice din Iran, a devenit foarte activ şi influent. Ca urmare, adesea, guvernele arabe au încercat să blocheze acest avânt. Este adevărat, lucrul s-a realizat greu, s-au plătit chiar mari preţuri umane. Preşedintele egiptean Anwar Sadat a fost asasinat, în octombrie 1981, pentru că a făcut tratatul de pace cu Israelul; în Algeria, după 1990, Frontul Islamic de Salvare devenise principalul partid politic din ţară şi numai intervenţia hotărâtă a armatei a blocat acest proces. Totuşi, islamiştii au acţionat masiv pe ascuns şi aşa se face că numeroase atentate din Egipt de după 1990, cât şi în alte ţări au avut la bază activişti islamişti. Chiar şi azi, când ar trebui să evidenţieze mai pregnant rolul lor în actualele revolte din ţările arabe, Occidentul se fereşte să pună punctul pe i. Cauza: în Marea Britanie sunt patru milioane de musulmani, au avut loc unele atentate la metroul londonez; în Franţa sunt alte câteva milioane de musulmani, discuţia privind burqa în şcoli ori instituţii este foarte aprinsă; în Germania există o consistentă comunitate de turci ce trebuie menajată; la fel, în Spania, unde nu se pot uita cumplitele acţiuni teroriste din martie 2004, de la Madrid, comise de activişti ai Al-Qaida proveniţi din ţări arabe; în Italia, Berlusconi a avut cuvinte deloc plăcute despre islam, iar acum se poartă cu mănuşi cu această problemă; până şi noul Papă Benedict al XVI-lea a vorbit destul de puţin plăcut despre islam. De aici se înţelege uşor rezerva cu care, în Vest, se tratează implicaţiile reale ale integrismului islamic în revoltele actuale din lumea arabă. Din aceeaşi perspectivă trebuie înţelese şi cauzele adevărate ale demonstraţiilor care au cuprins regatul Bahrein, unde puterea este sunnită, în vreme ce populaţia majoritară este şiită. Dacă, la început, manifestanţii au cerut reforme politice ce nu-l vizau pe rege, acum, ei s-au radicalizat şi vor alungarea de la putere a minorităţii, inclusiv a suveranului. Şi asta într-o ţară, mică este adevărat, în care toleranţa şi armonia confesională n-au pus probleme până azi. De pildă, în prezent, în Bahrein sunt 40 de evrei, iar din rândurile lor a fost desemnat ambasadorul în SUA, care este o femeie, primul post de acest gen deţinut de o evreică dintr-o ţară arabă. Mai mult, regele al-Khalifa s-a deplasat în Marea Britanie, unde i-a invitat pe evreii proveniţi din Bahrein să se întoarcă în ţara din care au plecat. Este limpede că, în noul context, al întorsăturii pe care au luat-o lucrurile din Bahrein, aceste realităţi vor fi ameninţate serios. Cum spuneam, revoltele arabe de azi sunt în diferite stadii, unele au determinat plecarea preşedinţilor (în Tunisia sau Egipt); în Libia, ele au căpătat accente dintre cele mai grave; în Bahrein sau Maroc sunt vizate direct capetele încoronate; în Algeria sunt timide încă, ş.a.m.d. Dincolo de toate aceste nuanţe un lucru este clar: ele nu se vor încheia odată ce se prăbuşesc regimurile contestate, întrucât greul abia de acum încolo începe şi, aşa cum spunea politicianul europen amintit la început, lumea arabă ar putea fi cuprinsă de flăcări decenii întregi de acum înainte.
