Conflictul izbucnit în 2005 între Cancelaria Universităţii Paris şi o neguţătoare de obiecte de ocazie în legătură cu manuscrisele filosofului Emil Cioran pare să fi ajuns la final după ce, la 11 martie a.c., Curtea de Apel din Paris a confirmat sentinţa dată în 2008 de un tribunal din capitala franceză. Potrivit sentinţei de vinerea trecută, cele 37 de caiete cu spirale pe care le revendica Universitatea revin celei ce le-a descoperit, respectiv Simone Baulez.
Revista „Le Point” scrie că Simone Baulez, ce face comerţ cu lucruri de ocazie, este cea care le-a descoperit acolo unde eminenţi experţi, care le căutau insistent, n-au fost capabili să le găsească: în pivniţa locuinţei pariziene a lui Cioran. Încă din 2008, Roland Rapaport, avocatul angajat de Simone Baulez, a pus problema dacă această dispută ar mai fi apărut dacă clienta lui n-ar fi răscolit întreaga pivniţă a casei filosofului român stabilit la Paris. Cu alte cuvinte, fără inspiraţia şi eforturile depuse de ea s-ar fi pierdut toată această comoară evaluată la un milion de euro şi care cuprinde mari scrieri ale lui Emil Cioran, precum: „De L’inconvenient d’être né”(cu cinci versiuni); 18 caiete din ultimii săi ani de viaţă pe care el ar fi vrut să le distrugă, deşi conţineau jurnalul lui din perioada 1972-1980; volumele „Ecartelements” şi „Aveux et anathemes”. Un adevărat tezaur ce a fost salvat într-un mod de-a dreptul miraculos.
Cancelaria Universităţii Paris, Biblioteca Jacques-Doucet, care, din 1995, adăposteşte „fondul Cioran”, revendică aceste caiete. La moartea filosofului, în 1995, Simone Boue, companioana lui de viaţă şi legatara lui, îşi exprimase dorinţa de a oferi bibliotecii amintite ansamblul manuscriselor lui. După cum spunea ea într-o scrisoare adresată Cancelariei, „donaţia ar cuprinde toate manuscrisele lui Cioran, fie în franceză, fie în română, care au fost publicate ori sunt inedite”. Însă, în septembrie 1997, ea a decedat pe neaşteptate, fără să fi apucat să-şi facă un testament în care să stabilească destinaţia bunurilor sale. Fratele ei, legatar universal, Henry Boue, a reafirmat dorinţa surorii lui de a vedea ca ansamblul manuscriselor respective să revină Bibliotecii Jacques-Doucet.
În faţa lui şi în prezenţa unui reprezentant al Centrului Naţional al Cărţii, proprietar al drepturilor în cazul lui Cioran, şi a lui Yannick Guillou, editor la editura pariziană Gallimard şi executor testamentar, un notar a făcut inventarul celor două camere pe care cuplul Cioran le ocupa pe strada Odeon, nr. 21. Au fost inventariate cele mai diverse obiecte – pahare, aplice, mese din lemn pictat, fotolii din răchită, un covor oriental ţesut şi chiar un radiocasetofon. În pivniţă exista „o debara, ce nu merita să fie descrisă”(!?). Potrivit acestui document, în acea zi „nu s-au descoperit cărţi, opere, manuscrise ale domnului Emil Cioran”.
Yves Peyre, director al Bibliotecii Jacques –Doucet, prezent şi el la inventar, a afirmat într-un document redactat ulterior, că a preluat în zilele următoare un ansamblu de manuscrise, de documente şi cărţi care „aveau sens din punctul de vedere al imaginii literare a lui Cioran”. Restul era în cantităţi suficient de mari încât era necesar ajutorul unui „magazioner al bibliotecii”. Contradicţia cu bilanţul inventarului este evidentă. Yves Peyre afirmă, între altele, că a răscolit foarte minuţios micul apartament de pe strada Odeon nr. 21, testând până şi plafonul şi parchetul. În schimb, în pivniţă nu a fost. Or, tocmai acolo, în debara, Simone Baulez, desemnată să golească apartamentul câteva luni mai târziu, a descoperit caietele cu spirale. În 2005, ea a decis să cedeze o parte dintre ele în cadrul unei licitaţii organizate de casa Drouot. Avertizată, Cancelaria a reuşit să stopeze tranzacţia şi a intentat o acţiune în justiţie.
„Nimeni nu crede în teoria vânzătoarei de lucruri de ocazie, declara avocatul Universităţii, Jean-Francois Canal. S-au luat măsuri să nu se ajungă la aşa ceva. Pe o suprafaţă de 50 m.p., cinci persoane au căutat în mod expres aceste manuscrise”. Potrivit acestuia era imposibil ca Simone Baulez să le fi găsit în pivniţă. Atunci, de unde proveneau ele? Avocatul Canal admite că nu are un răspuns la această legitimă întrebare. În schimb, explicaţia colegului său Rapaport este simplă: străluciţii intelectuali prezenţi la inventar n-au crezut că este necesar să-şi murdărească mâinile în pivniţă. „Lejeritate blamabilă”, a opinat tribunalul parizian. Acum, Universitatea se poate adresa Curţii de Casaţie. Dacă nu o va face, vânzătoarea are şansa să se îmbogăţească aşa cum n-a visat vreodată. Asta întrucât va păstra caietele şi le putea chiar vinde.
Revista „Le Point” susţine că „România este deja interesată să le achiziţioneze”. În ce ne priveşte, nu putem decât să ne rugăm ca acest lucru să fie şi adevărat, şi să se şi realizeze!
