Noi şi intrigante sinagogi şi instituţii evreieşti de diferite tipuri, dimensiuni şi destinaţii se construiesc în întreaga lume, din Mexic în Brazilia, din Israel în Statele Unite sau în Europa. „Pascal Arquitectos” a conceput, în granit, „Casa Meditaţiei” din Mexico City, ce aminteşte de un mormânt egiptean. La Rio de Janeiro, „Centrul Cultural Midrash”, construit de Isay Wienfeld, este acoperit de o reţea de fibre de sticlă ce formează litere ebraice, iar Sinagoga „Cymbalista” şi Centrul „Heritage” din campusul Universităţii din Tel Aviv, semnate de Mario Botta, sunt acoperite cu piatră de Verona. Dar exemplele se multiplică: sinagoga Congregaţiei „Beth Shalom”, proiectată la San Francisco de „Stanley Saitowitz şi Natoma Architects”, o enormă bulă de ciment, în echilbru pe un turn acoperit cu tablă zincată şi sticlă, noile sinagogi din Germania, cum ar fi cea din München, proiectată de Wandel Hoefer, sau clădirea-monolit din Dresda, construită din cărămizi prefabricate…
În pofida diferitelor contexte şi metodologii, toate aceste clădiri sunt experimentale în limbajul lor expresiv-formal şi în alegerea neconvenţională a materialelor. Ele combină o aparenţă arhitecturală extrovertită cu o profundă adâncime spaţială interioară, semn distinctiv al retragerii conştiente din viaţa de fiecare zi într-un spaţiu sacru. Calitatea lor formală şi conceptuală este de un nivel calitativ superior. Situându-le undeva între tradiţie şi viitor, arhitecţii folosesc o abundenţă de relaţii istorice şi tematice într-o formulare fundamentală a morfologiei şi surplusului narativ al edificiilor. Un interesant studiu în acest sens a semnat criticul berlinez Lukas Feireiss, ale cărui preocupări pentru cultura vizuală urbană sunt bine cunoscute.
Centrul Cultural Midrash din Rio de Janeiro
Clădirile religioase pot fi citite ca metafore abstracte, arhitectura însăşi devenind o nouă formă a limbajului. Clădirile devin simboluri clare ale conţinutului căruia îi dau trup. Arhitectura devine purtătoare de înţelesuri, dincolo de demarcaţia sa volumetrică, a căror valoare narativă şi spaţială nu este accesibilă de la prima privire. Dar, pe lângă materializarea unui principiu abstract prin jocul intrrelaţionarea formei şi conţinutului, clădirile religioase impun, spiritual şi artistic, o coerenţă şi trebuie prevăzute cu un spaţiu de socializare. În ceea ce priveşte sinagogile, acest lucru este cu atât mai necesar, cu cât spaţiul, spre deosebire de bisericile creştine, nu este sacralizat, ci văzut mai curând ca loc de cult şi de studiu al cărţilor sacre. O sinagogă nu este absolut necesară pentru cult, atâta timp cât el poate fi practicat oriunde există 10 evrei, aşa-numitul „minyan”. De altfel, cuvântul sinagogă înseană „studiu împreună”. Din acest motiv, nu există reguli pentru forma arhitecturală a unei sinagogi, edificiile diferind foarte mult unele de altele.
„Totul este nou, totul este posibil”
Congregaţia Evreiască Progresistă din Amsterdam
Dar, în ciuda absenţei unei formule dominante sau a unor reguli pentru arhitectura sinagogilor, exceptând existenţa unei săli pentru rugăciune, a camerelor de studiu şi eventual al a unei săli sociale, a birourilor şi a tradiţionalei axe a amvonului (Bimah) şi a casetei pentru păstrarea Torei (Aron Hakodesi), care trebuie să fie îndreptată către estul spaţiului principal, la o cercetare atentă a construcţiilor recente se constată o serie de patternuri morfologice care se repetă şi care ghidează proiectarea lor. Probabil, principalul principiu este referinţa conceptuală şi vizuală la Primul Templu din Ierusalim, aşa cum este el descris în „Tanakh”, canonul Bibliei evreieşti. O singogă nu este strict vorbind un templu şi poate înlocui prin orice mijloace templul de mult pierdut de pe Muntele Zion, totuşi, un exemplu recent al acestei forme speciale de construcţie poate fi văzut în noua sinagogă a „Centrului Congregaţiei Evreieşti Progresiste” din Amsterdam, proiectat de studioul olandez de arhitectură „SeARCH”. Situat pe o mică insulă, într-un parc din sudul oraşului, edificiul de patru etaje are o formă ce poate fi considerată o referire metaforică la planul ortogonal al Templului lui Solomon. În plus, un alt foarte vechi simbol al credinţei evreieşti a influenţat designul lui. Forma unei „Menorah”, candelabrul cu şapte braţe care, se spune, era folosit în sanctuarul portabil al lui Moise în sălbăticie şi, mai târziu, în Templul din Ierusalim, este figurat pe faţada clădirii, oferind un spaţiu central larg şi luminos, cu extensii de fiecare parte, sub două balcoane pe două niveluri construite din lemn. Centrul comunităţii de pe lângă „Sinagoga Congregaţiei Evreieşti” din Amsterdam a fost menit să creeze un loc simbolic pentru rugăciune şi lecturi. Acest spaţiu a fost gândit într-o solidă clădire paralelipipedică. Pe laturile scurte, la interior, sunt ridicate cele două balcoane din lemn suprapuse, cu spaţii suplimentare de depozitare. Două faţade opuse din sticlă translucidă scaldă interiorul în lumină naturală şi amintesc forma de „Menorah”. În altă parte a clădirii există spaţii cu bucătării pentru sărbători şi întâlniri, un „Mikcav”, bazin pentru purificare, o anticameră, „Azara”, şi săli de clasă. Unele interioare sunt tapetate cu cărămizi salvate de la vechea sinagogă din Jacob Soetendorpstraat. Motivul geometric al exteriorului clădirii evocă „Steaua lui David” şi poartă o serie de inscripţii.
Evitând deliberat orice asociere cu Primul Templu, ca sursă de inspiraţie întoarsă către trecut, recent inaugurată sinagogă concepută, la Mainz, de „Manuel Herz Architects”, studio cu sedii la Basel şi Köln, care a proiectat recent şi edificiul multifuncţional „Legal/ Illegal” din Köln, şi o clădire rezidenţială din localitatea Ordos, din China, are un design ce se înscrie în zona urbană învecinată, cu clădiri de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Pe tradiţia de peste o mie de ani de istorie evreiască din acest oraş, Herz a reuşit să creeze un spaţiu unic care reflectă forţa evreilor din diasporă. Comunitatea evreiască din Mainz a fost supusă, începând din anul 900 d.Ch., la nenumărate persecuţii. În pofida acestui destin tragic, ea n-a încetat niciodată să facă din acest oraş un loc al speranţei şi al încrederii în viitor.
Centrul Comunităţii Evreieşti din Mainz
Cu legăturile specifice cu scrierile Talmudului, ca model spaţial alternativ pentru Ierusalimul pierdut al Iudaismului, sinagoga de ceramică verde smălţuită a lui Herz, cu diferitele forme ale nivelurilor sale, este bazată pe legătura între scris şi spaţiu, un concept care a inspirat în trecut şi alte edificii, cum ar fi sinagoga lui „Zvi Hecker” din Duisburg sau „Muzeul Ebraic” construit de Daniel Libeskind în San Francisco. Diferitele straturi de scriitură de la Mainz reuşesc să forjeze din profilul clădirii, o articulare abstractă a cuvântului evreiesc pentru binecuvântare din densa înlănţuire caligrafică de la intrarea orientată direct către piaţa publică. Un complex mozaic de litere ebraice este înscris pe suprafaţa peretului interior al sanctuarului, al cărui spectaculos acoperiş în formă de corn orientează spaţiul către est.
Aceste două exemple, structurate în contexte culturale diferite, ilustrează coexistenţa conceptelor tradiţionale şi a patternurilor cu principiile moderne, în arhitectura religioasă ebraică.
Abilitatea de a permite contraste şi contradicţii între trecut şi prezent pare să sălăşluiască în inima culturilor şi credinţelor evreieşti, iar apropierea ei critică de norme, inclusiv cele care sunt expresie a „cuvântului lui Dumnezeu”, permite realizarea unor monumente arhitecturale majore.
Această libertate a arhitecturii iudaismului se datorează, după părerea renumitului arhitect Daniel Libeskind, faptului că „libertatea este un concept adânc înrădădcinat în tradiţia evreiască şi din acest motiv, totul este nou, totul este posibil”.
