La începutul acestei săptămâni, guvernul condus de premierul Emil Boc îşi angajează răspunderea pentru un pachet legislativ. Suntem în faţa unei proceduri constituţionale, deci, la prima vedere, nu ar trebui să-i reproşăm nimic Executivului. Numai că şi aici este marea problemă – este pentru a 12-a oară când premierul Boc vine în faţa Parlamentului cu această procedură de a trece o lege sau mai multe. Deja se poate spune că suntem în faţa unui abuz, de înlocuire intenţionată a funcţiei de legiferare a Parlamentului. Din punctul de vedere al necesităţii, al eventualelor probleme legate de diverse urgenţe – angajarea răspunderii este totuşi o procedură excepţională -, numeroasele tentative ale guvernului de a legifera fără aportul parlamentarilor nu se justifică. Argumentul invocat mereu de „piticul” (da, din punct de vedere politic, acesta este stadiul la care se află fostul lider al Opoziţiei din perioada 2001-2004) nostru prim-ministru „îmi pun capul pe tavă” este unul fals. Strategia de non-combat a PDL şi a sateliţilor săi, mai puţin a excelentului actor de circ Daniel Oajdea, reprezintă reţeta sigură pentru ca nici o moţiune de cenzură să nu fie adoptată, mai precis, să nu întrunească cele 236 de voturi obligatorii pentru răsturnarea guvernului.
Dar non-combatul cu cele două variante ale sale (prezenţa în sala de plen, dar fără participare la vot, sau efectiv părăsirea plenului pentru provocarea căderii cvorumului de şedinţă sau de vot) reprezintă principalul mod de acţiune al celor din PDL, UNPR şi câteodată al UDMR în Senat, în ultimele luni. Culmea, grupările politice din arcul guvernamental apeleză la non-combat deşi deţin majoritatea în această Cameră a Parlamentului. Este adevărat, o majoritate fragilă: 70 de voturi, cu unul peste cvorumul necesar de 69 de voturi. Opoziţia, deşi numeric nu stă rău, nu are decât 66 de voturi (ar avea 67 dacă senatorul PSD Cătălin Voicu nu ar fi încarcerat), deci nu poate trece legile organice. Se impune deci o întrebare: de ce preferă majoritarii non-combatul? Există două răspunsuri. În primul rând, este aproape imposibil să aibă zilnic efectivul complet în Senat. Doi senatori din arcul guvernamental dacă lipsesc, atunci fără sprijinul senatorilor Opoziţiei nu pot trece nici o lege organică. şi cum în ultimul timp comportamentul majoritarilor a contribuit la radicalizarea Opoziţiei, o colaborare a devenit cvasi-imposibilă. În al doilea rând, majoritarii se tem chiar de unii dintre propriii colegi. Cu un an şi jumătate înaintea alegerilor parlamentare, o parte dintre PDL-işti şi vreo doi UDMR-işti chiar nu vor să-şi rişte carierele politice votând orice aberaţie vine de la Palatul Victoria sau sugerată de Palatul Cotroceni.
Ţinând cont de cele două situaţii, soluţia non-combatului este singura care salvează formaţiunile politice din Senat aflate la guvernare. Rezultatele non-combatului duc de regulă la adoptarea tacită a proiectelor de lege care sunt în dezbatere în primă instanţă la Senat. Chiar dacă unele dintre proiectele de lege astfel adoptate nu convin Guvernului. Cei din PDL, PUNR şi UDMR ştiu însă că votul va fi întors la Camera Deputaţilor, unde coaliţia guvernamentală deţine o majoritate relative confortabilă. De multe ori însă trec prin adoptare tacită legi convenabile majoritarilor, legi care în condiţiile unor dezbateri efective în Senat ar putea chiar să nu treacă. Non-combatul mai are şi rolul de a bloca o serie de legi care ar putea fi votate într-o variantă neagreată de Executiv – asta în situaţia în care Senatul este Cameră decizională – până vine guvernul şi îşi angajează răspunderea pe un text care îi convine. Metoda a fost utilizată cu succes în cazul Legii educaţiei. Varianta Camerei Deputaţilor a fost modificată în comisia de specialitate a Senatului, dar înainte de a se da votul final pe raport în comisie, senatorii Puterii părăseau automat lucrările. Când legea a fost adusă în plen, s-au invocat prevederi regulamentare şi legea a fost retrimisă la comisie, unde nu putea fi votată exact din cauza non-combatului senatorilor PDL, UNPR şi UDMR din Comisie. Şi totul s-a prelungit până când guvernul a putut să vină să-şi angajeze răspunderea pe o lege dezbătută şi răzbătută în Parlament, dar care în varianta parlamentară conţinea vreo 7 sau 8 articole care nu conveneau lui Emil Boc & Co. În timp ce deputaţii Puterii boicotau lucrările comisiei, vectorii de imagine ai PDL trâmbiţau pe toate posturile TV (nederanjaţi de purtători neprofesionişti de microfoane) că este necesară angajarea răspunderii guvernului pe Legea educaţiei din cauză că „zăcea de mult timp în Parlament”. Şi angajarea răspunderii a venit. Şi exemplele ar putea continua.
Non-combatul senatorilor Puterii se va accentua şi în perioada următoare. Din păcate, dincolo de zidurile foarte groase (apropo, domnişoara Roberta Anastase ne ameninţa acum un an şi jumătate cu dărâmarea acestor ziduri; ce s-a ales de această intenţie?) ale Casei Poporului, la cetăţenii plătitori de impozit – deci la cetăţeanii care asigură şi indemnizaţiile pentru sanatorii PDL, UNPR sau UDMR – nu prea ajung informaţii privind modul în care înţeleg să-şi exercite mandatul senatorii Puterii. Asta pentru că micile ecrane sunt centrate pe Iri şi Moni, pe Pepe şi Oana, iar ziariştii acreditaţi la Parlament nu mai sunt cei care dădeau adevărate lupte cu senatorii şi deputaţii acum 5, 10, 15 ani, atunci când aceştia îşi băteau joc de cei care i-au ales. Noi vom continua însă să prezentăm orice acţiune prin care parlamentarii vor continua să trişeze.
