În trenul de Frankfurt, un cunoscut scriitor, ajuns la vârsta dificilă, acrit, şi o femeie între două vârste, ingenuă îndrăgostită de opera lui, înlănţuie o serie de monologuri interioare. El, despre viaţa şi opera sa, ea, despre propria viaţă şi despre opera lui. Abia în final, cei doi ajung să dialogheze.
Aceasta este trama piesei „Omul hazardului”, a scriitoarei franceze Yasmina Reza, cunoscută de-acum publicului român din spectacolele „Doamne, ce măcel” de la Teatrul de Comedie şi „Artă” de la Teatrul Bulandra.
Piesa, pusă în scenă, cu succes de critică, la Paris (1995), la Londra (1998) şi la New York (2000), este o succesiune de monologuri, aparent destul de puţin teatrale. Treptat între cele două „voci” auzite de public se ţes analogii, un monolog pare să răspundă celuilalt până la finalul discuţiei dintre cele două personaje. Titlul este uşor deconcertant, pentru că „Omul hazardului” este şi numele celui mai recent roman al lui Paul Parsky, scriitorul celebru şi mizantrop, pe care cel de-al doilea personaj, Martha, tocmai îl citeşte. Teoretic, totul este suspus hazardului în piesa Yasminei Reza. Şansele reale ca un scriitor celebru să se afle într-un compartiment de tren cu una dintre necunoscutele lui cititoare, ca şi posibilitatea ca una dintre admiratoarele operei unui artist să se întâlnească, în acelaşi loc, cu totul întâmpător, cu idolul ei sunt aproape nule. Din acest joc general al întâmplării, Yasmina Reza creează o situaţie minimală a cărei evoluţie se desfăşoară treptat către punctual culminant al recunoaşterii.
Scrisă cu puţin timp înaintea piesei „Artă”, „Omul hazardului”, care, după afirmaţia autoarei, conţine o serie de elemente autobiografice, fiind inspirată de personalitatea tatălui ei, s-a născut din frânturi de gânduri, de monologuri, care, la un moment dat, s-au ordonat în mintea dramaturgului, ca un puzzle. „În ceea ce o priveşte pe femeie, este o parte din mine. Ea îl întâlneşte pe omul pe care-l iubeşte prin intermediul cărţilor lui. Te poţi îndrăgosti de oameni prin opera lor. Şi te temi de decepţie. Iubeşti astfel, cu aceeaşi dragoste, pe cei care nu mai sunt”, afirma autoarea într-un interviu.
Emil Hossu în timpul unuia dintre monologurile sale
Privitorul devine „urechea” indiscretă, care are privilegiul intimităţii fiecărui personaj, a fantasmelor, dar şi a gândurilor sale meschine.
Celebrul scriitor este mai puţin preocupat de literatură, cât de viaţa cotidiană, de relaţiile cu prietenii, de părea cititorilor, de căsătoria surorii sale, de medicamentul menit să-i regleze digestia. Martha este copleşită de prezenţa idolului său, paralizată iniţial de teama respingerii în cazul în care l-ar aborda, invadată de dorinţa de a trăi alături de el. Fiecare gând sau sentiment generează un dialog, de multe ori strălucitor, uneori plat, menit să izoleze cele două lumi. Piesa nu este lipsită de farmec, dar tonul oscilează între umor şi seriozitate, din nefericire destul de „aşezat”.
Actriţă, Yasmina Reza cunoaşte rolul vocilor în receptarea unei piese de teatru. Ea a scris acest text pentru Jeanne Moreau şi Michel Piccoli, care au şi l-au şi citit la radio, prima montare pariziană avându-i protagonişti pe Françoise Fabian şi Michel Aumont.
Ispita regizorului Cristian Juncu
Spectacolul Teatrului Nottara cu „Omul hazardului” debutează lent, ca şi textul, ţinând spectatorul într-o stare de aşteptare. Delicioasă pentru lectură, o asemena piesă se poate dovedi prea statică pentru scenă.
Regizorul Cristian Juncu introduce un dublu joc de imagini, menit să dinamizeze spectacolul. Cele două personaje, interpretate de Catrinel Dumitrescu şi Emil Hossu, sunt prezente în două ipostaze: în „carne şi oase” şi, nemişcaţi, pe două ecrane, de o parte şi de alta a scenei, menite să amintească tot timpul că gesturile, schimbarea locului în scenă sunt, de fapt, iluzorii. Apoi, el aduce în faţa spectatorului „personaje-fantomă”, scurte aparţii pe un ecran central (geamul vagonului) ale celor pe care gândurile protagoniştilor le evocă. Aşa „intră în scenă” actorii George Alexandru, Constantin Cojocaru, Cristina Florea, Bogdan Vodă, Beatrice Peter, Doru Mareş, Vasile Barbos, Cosmin Ardeleanu şi Mircea Diaconu, reconstituind frânturi de viaţă, dialoguri trecute, intenţii de diagoluri viitoare.
Dilemele Marthei monologate de Catrinel Dumitrescu
Cunoscut pentru interesul lui faţă de teatrul contemporan, Cristian Juncu, cel care a pus în scenă şi „Artă” a aceleiaşi autoare, mărturiseşte, în caietul program, motivele montării acestui spectacol: „Textul Yasminei Reza e, fără îndoială, bizar ca formulă dramaturgică. E o ispită pentru un regizor. Dar nu cu asta m-a cucerit. Ceea ce m-a frapat, citindu-l, e incredibila tinereţe a celor doi protagonişti (…) Norocul (adică «ignoranţa noastră asupra complicatului mecanism al cauzalităţii», cum spune Borges) a făcut să mă apropii, în ultimul an, de Catrinel şi de Milu. Şi, ca şi în cazul textului Yasminei Reza, nu farmecul lor evident m-a frapat, ci incredibila lor tinereţe. Erau, pur şi simplu, distribuţia ideală”.
Decorul însuşi, semnat de Cosmin Ardeleanu, secundează la un moment dat jocul actorilor. Generosul compartiment de tren, a cărui trecere este sugerată de iarba bătută de vânt din prim-planul scenei, îşi restrânge dimensiunile la final, când dialogul înlocuieşte gândurile ocupanţilor lui.
Emil Hossu, în rolul Domnului Paul Parsky, are toate datele personajului, de la prestanţa scenică la vocea modulată, care permite trecerea firească de la „Amar”, cuvântul des repetat ce-i defineşte starea de spirit, la enervare, de la urmele de satisfacţie la îngrijorarea oarecum ipohondră legată de starea tranzitului săi intestinal, de la mirarea uşor dispreţuitoare pentru călătoarea care nu citeşte la interesul crescând pentru femeia care, în sfârşit, scoate din geantă ultimul său roman. Interes dublat de nelinişte, de curiozitate.
La rândul ei, Catrinel Dumitrescu joacă inteligent rolul femeii ce oscilează între intelectualitate şi admiraţia bovarică pentru scriitor, între ingenuitate şi dorinţa de schimbare: „Iubesc călătoriile. Ajungând la Frankfurt, voi fi alta: persoana care soseşte este întotdeauna alta”.
Spectacolul nu-şi pierde însă ritmul destul de monoton, în pofida invenţiilor regizorale. Balansul între umor şi seriozitate nu serveşte nici el receptarea, răpind fiecăreia dintre zone o parte din capacitatea de expresie. Rămân unele porţiuni sclipitoare din monologuri, excelent redate de traducerea Violetei Popa, şi suspansul din final: Ce se va petrece oare în gara din Frankfurt?
