În 18 mai, Opera Naţională din Paris va oferi un nou spectacol cu „Tosca”, de Giacomo Puccini, pe libretul semnat de Giuseppe Giacosa şi Luigi Illica după piesa lui Victorien Sardou. Prima reluare a acestei montări a avut loc în aprilie, anul acesta. Au fost în total 11 spectacole având-i în rolul principal pe soprana georgiană Iano Tamar şi pe basul Franck Ferrari, în Scarpia. Cavaradossi va fi interpretat în spectacolul din 18 mai de tenorul italian Massimo Giordano. La pupitru, dirijorul Renato Palumbo.
Hariclea Darclée a fost prima Tosca
O cântăreaţă îndrăgostită, geloasă şi impulsivă, un pictor romantic, idealist şi apărător al libertăţii, un şef de poliţie lacom putere şi sânge. Într-o Romă eternă, o operă vertiginoasă, care captează esenţa teatrului liric ca puţine altele. Puccini combină cu artă ingredientele unei melodrame scrise pentru Sarah Bernhardt, compunând o frescă primitivă şi decadentă, în care eroticul se confundă cu sacrul, dragostea cu posesia, teatrul cu viaţa. Totul este aparenţă în „Tosca”. Frumoasele doamne care vin să se roage sunt conspiratoare, înfrângerile sunt victorii, falsele execuţii sunt reale.
Autorul operelor „Manon Lescaut”, „La Bohème”, „Madame Butterfly” şi al câtorva compoziţii religioase ca „Salve regina”, „Messa di Gloria”, pentru a aminti numai câteva, unul dintre principalii reprezentanţi ai mişcării veriste, prelungire a naturalismului din literatură, se remarcă prin rafinamentul scriiturii sale muzicale şi în „Tosca”.
Massimo Giordano şi Iano Tamar în Tosca
Piesa în cinci acte a lui Victorien Sardou a avut premiera în 1887, la Teatrul „Porte Saint-Martin”, cu Sarah Bernhardt în rolul titular. După 127 de reprezentaţii, a urmat un turneu la Milano, în 1889, la care a asistat şi Puccini. Deşi cunoştea puţin franceza, el a înţeles esenţialul operei din jocul actorilor şi din inflexiunile vocii artistei. Asta l-a convins că subiectul este bun şi a cerut editorului său, Giulio Ricordi, să ceară drepturile de adaptare muzicală. Mosco Carner, biograful lui Puccini, acrie că această operă este „o poveste de sex, sadism, religie şi artă, combinte cu o mână de maestru, totul servit pe fundalul unui eveniment istoric capital!”, victoria lui Napoleon asupra trupele austriece la Marengo.
Giacosa şi Illica, libretiştii operei „La Bohème”, au restrâns la trei cele cinci acte ale piesei lui Sardou, eliminând o serie de personaje secundare. Episoadele politice au fost şi ele eliminate, acţiunea concentrându-se pe trioul Tosca-Cavaradossi-Scarpia.
Creată la Teatrul „Constanzi” din Roma în 1900, „Tosca” se află acum pe locul 8 în lista celor mai jucate 20 de opere din America de Nord, într-un clasament realizat de „Opera America”. În premiera de la Roma, Tosca a fost soprana Hariclea Darclée, Cavaradossi era interpetat de tenorul Emilio De Marchi, iar Scarpia, de baritonul Eugenio Giraldoni. Dirijorul a fost Leopoldo Mugnone. În public s-au aflat şi Regina Margherita, prim-ministrul Pelloux şi mulţi compozitori, printre care Pietro Mascagni, Francesco Cilea, Franchetti şi Sgambati. Opera a avut premiera pariziană, la „Opera Comică”, în 1903. Prima reprezentaţie la Opera din Paris, pentru numai o seară de gală, s-a produs în 1925, fiind apoi prezentată aici cu prilejul unor turnee, cum ar fi cel al Operei din Viena, în 1928. Într-o gală televizată din 1958, Maria Callas a cântat actul al doilea al operei împreună cu Tito Gobbi.
„Tosca” lui Werner Schroeter, o lectură tradiţională
În repertoriul Operei pariziene, „Tosca” a intrat în 1960, cu o distribuţie antologică: Renata Tebaldi, Albert Lance, Gabriel Bacquier, sub bagheta dirijorului Georges Prêtre. O nouă punere în scenă, a lui Zeffirelli, în 1965, a aliniat la rampă nume-cult, ca Maria Callas, Renato Cioni şi Tito Gobbi. În 1982, 1984 şi 1985, producţia semnată de Jean-Claude Auvray şi Jean-Paul Chambas a reunit, alternativ, alţi solişti de clasă: Kiri Te Kanawa, românca Maria Slătinaru, Gwyneth Jones, Hildegard Behrens, Raina Kabaivanska (Tosca), Ernesto Veronelli, Luciano Pavarotti, Giacomo Aragall (Cavaradossi), Gabriel Bacquier, Ingvar Wixell, Sherrill Milnes (Scarpia). În sfârşit, în 1994, Opera Bastille a propus o nouă producţie, regizată de Werner Schroeter, avându-i în distribuţie, prin rotaţie, pe Carol Vaness/ Galina Kalinina, Placido Domingo/ Giacomo Aragall, Neil Rosenshein / Sergei Larin şi Jean-Philippe Lafont. În această ultimă punere în scenă au putut fi ascultaţi în ultimele stagiuni Galina Gorchakova, Maria Guleghina, Fiorenza Cedolins, Anna Shafajinskaia, Catherine Naglestad şi Sylvie Valayre.
Regizorul Werner Schroeter, dispărut în aprilie 2010, adăuga la fiecare reluare un detaliu, revenea asupra unui personaj. Lectura operei lui Puccini este tradiţională, regizorul nerecurgând la repertoriul regizoral teatral contemporan. Schroeter a vrut să facă un spectacol fără artificii suplimentare, care să urmărească îndeaproape acţiunea, în costume de epocă şi cu decorul adecvat. Mario Cavaradossi îşi are şevaletul, nu lipseşte masa de banchet a lui Scarpia, Tosca apare în costumul Mariei Callas.
Iano Tamar în Tosca
Concurenţa cu soliştii altor stagiuni a fost acerbă pentru interpreţii noilor spectacole. După părerea cronicarilor, soprana georgiană Iano Tamar, care a încântat publicul anul trecut în „Lady Macbeth” la „La Monnaie” din Bruxelles şi a triumfat în „Medeea”, de la Opera de Stat din München, în rolul Tosca n-a avut suficientă forţă. A fost apreciată prestaţia lui Massimo Giordano, în rolul lui Cavaradossi. Tenorul care a colaborat de-a lungul anilor cu dirijori ca Maurizio Benini, Claudio Abbado, Riccardo Chailly, Vladimir Fedoseyev, Gianluigi Gelmetti, James Levine, Lorin Maazel, Zubin Mehta, Vladimir Jurowski, Antonio Pappano, Michel Plasson, Yuri Temirkanov, şi cu regizori de acelaşi calibru, precum Franco Zeffirelli, Luca Ronconi, Pierluigi Pizzi, Donnellan, Liliana Cavani, Mario Martone, Michele Placido, Massimo Ranieri, Graham Vick şi Jack O’Brien, a impresionat prin vocea sa profund dramatică.
Cu o voce sonoră şi un joc de scenă remarcabil, baritonul Franck Ferrari în Scarpia s-a ridicat la nivelul cunoscut de iubitorii operei, inclusiv de publicul bucureştean, care l-a putut audia, cu doi ani în urmă, în cadrul Festivalului „George Enescu”, în opera „Oedip”.
Li s-au alătura Francisco Almanza, Matteo Peirone, Vladimir Kapshuk, Christian Tréguier în acest spectacol cântat în limba italiană. O menţiune specială a privit Corul de Copii al Operei Naţionale din Paris.
Regizorul Günter Krämer finalizează „Inelul Nibelungilor”
Pentru începutul lunii iunie, Opera din Paris anunţă „Amurgul zeilor”, ultima parte a tetralogiei wagneriene „Inelul Nibelungilor”, promisă încă de la montarea „Aurului Rhinului”. Este ultimul act al producţiei regizate de Günter Krämer şi dirijate de Philippe Jordan. Decorurile sunt create de Jürgen Bäckmann, costumele poartă semnătura Falk Bauer, iar coregrafia îi aparţine lui Otto Pichler. „Amurgul zeilor” este poate opera cea mai monumentală din istoria muzicii. Premiera din iunie este prima la Paris din 1957 încoace.
Prezentat în limba germană, spectacolul îi are ca protagonişti pe tânărul tenor german Torsten Kerl (Siegfried), pe bas-baritonul Iain Paterson (Gunther), care s-a remarcat la Festivalul de la Salzburg, în 2007, cu rolul Fasolt din „Aurul Rinului”, dirijat de Sir Simon Rattle, şi a impresionat la „Metropolitan Opera” din New York în Gunther din „Amurgul zeilor”, sub bagheta lui James Levine. Baritonul egiptean Peter Sidhom (Alberich), basul Hans-Peter König (Hagen), recunoscut pentru repertoriu său wagnerian, soprana suedeză Katarina Dalayman (Brünnhilde), apreciată pentru acest rol şi la Metropolitan, şi la Salzburg, soprana germană Christiane Libor (Gutrune) completează o distribuţie promiţătoare. Li se alătură Orchestra şi Corul Operei din Paris.
