Încerc acum să fiu o voce către America, după ce 20 de ani am ascultat, sub pătură, Radio Vocea Americii. Visând la ziua în care vor veni americanii bunicilor şi ne vor elibera, am stat cu urechea la VOA. Americanii mei nu au venit. Dar au mai trecut pe-aici de-ai lor. Un pic de Clinton şi-un strop de Bush. A dat năvală, în schimb, unul de-al lor. Ambasadorul Mark, cel care nu doar că nu ne-a eliberat. Ba, chiar, ne-a ocupat. Sufocându-ne cu dragostea lui chioară care l-a prins de Zeus Anticoruptul. Ascultând toată copilăria şi adolescenţa Radio Vocea Americii, pe întuneric, cu geamurile închise şi cu urechea lipită de radioreceptorul cu lămpi, ca nu cumva să se audă unde nu trebuia, am visat la ziua în care vor veni americanii.
Americanii nu au venit. În schimb, ne-a năpădit trimisul lor diplomatic. Care şi-a schimbat statutul. Mark Gitenstein e invidios pe celebrul soţ al soţiei sale. Adică pe domnul acela care-i mai cară cu ocaua mică vorbele lui Băsescu T. Prin urmare, ambasadorul vrea să-i smulgă scaunul de sub şezut domnului Turcan V. Şi să devină purtător de cuvânt al lui Băsescu. Gitenstein a ajuns să iasă cu declaraţii în favoarea lui Băsescu mai mult decât iese Turcan. Acum e greu să îi deosebeşti pe cei doi. Un singur lucru îi diferenţiază: Gitenstein nu vorbeşte româneşte. Dar nu e o problemă, având în vedere că românii ştiu bine sau măcar pricep în majoritate covârşitoare englezeasca.
Am constatat cu amărăciune, din păcate, cum unii dintre aplaudacii băsişti cu simbrie sau, după caz, fără minte zbiară cu o dulce naivitate pe forumuri: „Americanii e cu chioru”. E o amăgire! Americanii nu sunt cu Băsescu Traian. N-au fost şi nu vor fi. Vreodată. E doar o iluzie. Americanii au fost, sunt şi vor fi cu banul! Le iese banul, susţin pe oricine, mai ales pe comunişti. Deci şi pe al lor Băsescu!
Că americanii îi susţin, de le-o ieşi banul, pe oricare – comunişti, securişti, dictatori -, să privim la două exemple.
China e un prim exemplu. Contează pentru SUA cum sugrumă chinezii orice posibilă tentativă de democraţie?
Contează că afaceriştii americani scot bani din munca silnică (pentru că aşa se numeşte munca prost plătită) prestată de sclavii chinezi!
Ceauşescu e al doilea exemplu. A contat pentru SUA faptul că Tovarăşul nimicea orice scâncet de democraţie în România şi că era unul dintre cei mai sângeroşi dictatori?
A contat că afaceriştii americani au avut piaţă de desfacere în România şi mai ales un cap de pod spre alte interese de-ale lor! În plus, a contat că americanii au vrut – dar nu au reuşit – să îşi urmeze interesele politice: stabilirea unor legături subterane cu chinezii!
Că Ceauşescu le-a tras clapa americanilor a fost altceva, iar intelighenţia chinezilor i-a determinat, în cele din urmă, să nu-i accepte pe americani prin România comunistă. Cea care juca de fapt cu enorm de multă şiretenie piesa, altfel proastă, a aşa-zisei distanţări, disidenţe, faţă de URSS. Sfântă naivitate! Şi dualitate. Numai naivul român poate crede că URSS avea timp să se împiedice de o disidenţă, mai ales românească, chiar la graniţa sa directă!
Istoric vorbind: Din cei 65 de ani de relaţii bilaterale, americanii au susţinut comunismul românesc 58 de ani! Cu excepţia celor 4 ani ai CDR şi a celor 3 ani de alianţă D.A. din care făceau parte şi liberalii. Ne place sau nu, americanii l-au susţinut pe „tovarăşul” Iliescu de-a lungul celor trei mandate ale sale. Timp de 10 ani, americanii l-au susţinut pe ” Iliescu-KGB”.
Da, mai ieşea câte un ambasador şi mai spunea ceva despre corupţie. În vorbe, că în fapte nu se vedea vreo sancţiune. Exact ca în relaţia SUA-China: Washingtonul ceartă rar Beijingul. De obicei doar în an electoral sau în ajun de alegeri. Atât cât să vadă contribuabilul american că fie şi doar din vorbe celebra emblemă americană, Democraţia, este apărată. Şi, chiar mai mult, aceiaşi americani care azi se dau susţinători de-ai lui Băsescu l-au primit – şi nu o dată ! – pe acelaşi Ion Iliescu, beneficiind de toate onorurile şi de tot fastul, chiar cu un fast mai mare decât cel dedicat lui Băsescu în 2006 – la Casa Albă!!!
Americanii nu susţin pe nimeni. Americanii se suţin doar şi doar pe ei înşişi. Chiar dacă dau altă impresie, se susţin numai pe ei şi interesul lor. Sprijinul şi ajutoarele lor nu sunt ce par a fi la prima vedere: un act umanitar.
Poate e un pic dură afirmaţia, dar americanii nu fac acte umanitare. Americanii fac investiţii!
Aşa cum a fost The European Recovery Program sau după numele comercial dat de marketingul american, The Marshall Plan. Teoretic, îndreptat contra comunismului. Sigur, proamericanismul acesta atât de accentuat, numai la naivii de români putea ţine. S-a dovedit în timp, iată, că românii au putut fi duşi de nas uşor.
Credulitatea românilor că vin americanii şi îi salvează de la comunism i-a făcut să stea cu mâinile în sân. Cu excepţia partizanilor şi a unei mâini de respectabili şi onorabili disidenţi (care au trecut şi mai trec încă drept nebuni şi nu drept curajoşi)! Eterna mentalitate de asistat exprimată prin spuse… precum ” nouă să NI SE dea !” a fost alimentată subtil, cum era firesc, de comunişti. Care comunişti, astfel, i-au ţinut pe români la locurile lor, cuminţi şi fără să îşi bată capul să alunge ei înşişi ciuma roşie. Au fost cuminţi trăind cu iluzia că vin Ăia şi îi scapă Ăia de comunişti. Comuniştii ştiau prea bine ce înţelegere aveau cu americanii şi îşi râdeau de naivi, pe care chiar ei, cred, îi alimentau cu legendele desantului americănesc.
Două exemple de cârdăşie a Cetăţii Democraţiei cu Lagărul Comunist Român:
Americanii i-au dotat pe avionul lui Ceauşescu, gratuit, cu un sistem de radionavigaţie din ultima generaţie de atunci, care nici nu apăruse în sistemul comercial al aviaţiei.
Americanii au dat-o pe mâna Siguranţei comuniste pe Aleutina Grigorescu, cea care le furniza informaţii importante din Ministerul de Interne şi care ar fi putut grăbi, poate, căderea comunismului sau împiedicarea infiltrării lui mai adânci.
Şi ca un bonus, Majestatăţii Sale Regele Mihai I al României „i s-a sugerat insistent”, după cum îşi amintea Emil Hurezeanu, din partea Americii să nu facă declaraţii politice împotriva României comuniste pe care Marea Democraţie de la Washington o recunoscuse.
Revenind, prin întreţinerea legendei venirii americanilor, comuniştii au reuşit să îi ţină cuminţi pe români. Să nu se agite că vin americanii şi le rezolvă ei, americanii, problemele. Şi le-a ţinut tovarăşilor şmecheria timp de aproape 50 de ani! Dacă nu veneau americanii (şi ruşii) pe post de provocatori să îi scoată pe români în stradă, în 1989, ca să îşi facă – Dracului o dată! – Revoluţia aceea, şi astăzi românii îi aşteptau pe americani! Repet, parafrazând vocabularul băsist, americanii NU ie cu chioru, însă americani ie cu ei. Numai şi numai cu ei. Cu ei înşişi, cu nimeni altcineva.
Americanii sunt concubinii oricărui regim care le asigură perpetuarea, prosperitatea economică. Seamănă ca două picături de tămâie cu Sinodul! Ăl care s-a pupat şi cu legionarii, şi cu monarhiştii, şi cu carliştii, şi cu comuniştii, şi cu iliescianiştii, şi cu constantinescienii. Şi cu băsiştii!
Dacă americanii nu îşi revăd atitudinea ne aşteaptă vremuri grele, pentru că în locul lăsat liber pe scena democraţiei se pot urca mutanţii! Prin prestaţii de genul celei a lui Gitenstein, SUA sunt pe cale să lase locul mutanţilor amintiţi. Există un pericol: scârbiţi de incorectitudinea demersului americănesc, românii ar putea deveni antiamericani! Şi nu va fi bine. Deloc. Deşi poate părea paradoxal, americanii pot fi duşi uşor de nas, mai ales când vor: reamintesc aici campania neobişnuită de conştientizare a Casei Albe şi a Departamentului de Stat în legătură cu caracterul criminal al regimului Ceauşescu dusă de ilustrul diplomat Dave Funderburck. SUA l-au retras şi i-au făcut dispărută şi cartea în care detalia totul.
Precizare: I-am susţinut, îi susţin şi îi voi susţine pe americani. Cu sovieticii, am văzut pe pielea noastră cum a fost. Grav e că acum, după 11 septembrie 2001 încoace, americanii nu sunt departe de sovietici. Chiar sunt pe urmele lor! Am şi un argument pentru susţinerea americanilor. Decât o dictatură aşa-zis sănătoasă, mai bine o democraţie bolnavă! Dictaturile nu pot fi sănătoase, dictaturile sunt moartea, sunt definiţia morţii însăşi. Un bolnav se poate face bine, un mort niciodată! Vivat America!</strong
