Astăzi se împlinesc 40 de ani de la înmormântarea lui Jim Morrison. Legendarul leader al trupei rock „The Doors” a murit, în condiţii nici astăzi elucidate, la Paris. Începând din 3 iulie, fanii „Regelui Şopârlă” (Lezard King), cum i se spunea muzicianului poet, marchează această comemorare prin pelerinaje la mormântul său din cimitirul Père Lachaise, evocări şi concerte. Cu această ocazie au venit în capitala Franţei şi doi dintre fondatorii grupului „The Doors”, clapistul Ray Manzarek, cel mai bun prieten al starului încă din liceu, şi chitaristul Robby Krieger, care au evoluat într-un concert-tribut la Bataclan. Chiar dacă au pierdut dreptul de a evolua pe scenă sub numele „The Doors”, în urma unui proces cu deţinătorii drepturilor de moştenire a lui Morrison, ei au interpretat totuşi în faţa publicului piesele intrate în istoria rockului psihedelic, „Riders on the storm”, „Roadhouse Blues” şi „Light my fire”, piesă-emblemă a muzicii lui Jim Morrison. Fanii au avut ocazia să meargă şi la concertul grupului „The Doors Alive”, care promovează şi menţine vie muzica trupei lui „Mojo Risin’g”. La ambele concerte, printre spectatori s-au aflat şi tineri de 16-17 ani care, după declaraţii proprii, sunt nostalgicii unei epoci pe care n-au cunoscut-o.
Cu acest prilej, au fost editate şi reeditate mai multe biografii ale muzicianului-poet în care nu sunt ocolite (ba dimpotrivă) zvonurile, suspiciunile şi o serie de amănunte neelucidate ale decesului său. Este foarte căutată cartea „Roi Lézard” de Sam Bernett, apărută la Editura „du Rocher”. Autorul scrie că a fost martorul ultimelor ore din viaţa lui Morrison, afirmând că n-a murit în baia sa, ci în toaleta unui club de noapte la care avea acţiuni. De altfel, prietena lui Morrison, Pamela Courson, cu care acesta şi-a împărţit ultimele luni de existenţă la Paris şi care i-a supravieţuit trei ani, murind dintr-o supradoză, a dezvăluit acelaşi lucru cu puţin înainte de dispariţie, retrăgându-şi declaraţia iniţială.
Jurnalistul Jean-Noël Ogouz publică o altă biografie, „Les Doors, la vraie histoire” (Editura „Fetjaine”) în care retrasează viaţa simbolului rockului anilor 60, aplecându-se mai ales asupra activităţii muzicale a trupei „The Doors”. Cartea evocă şi existenţa grupului după decesul carismaticului lider.
Demolatorul Morrison
În romanul „Dealer ou la valse des maudits” (Editura „Volum”), Philippe Will se interesează de figura lui Jean de Breteuil, prezentat ca dealer al starurilor, al cărui rol în moartea lui Jim Morrison este în centrul tuturor speculaţiilor privind dispariţia cântăreţului. În ceea ce îl priveşte americanul Henry Diltz, unul dintre fotografii celebri ai lumii rockului, a publicat la Editura „Premium” un album intitulat „Jim Morrison şi The Doors”
Oricâte noutăţi ar aduce aceste cărţi, ele se adaugă doar legendei cu respectabilă vechime care îl plasează pe „Regele Şopârlă” în trioul ’27, adică acela al simbolurilor muzicii anilor 60 care au încetat din viaţă la această vârstă, alături de Jimmi Hendricks şi Janis Joplin.
După moartea sa, au circulat cele mai contradictorii zvonuri. S-a vorbit despre o conspiraţia CIA, despre comploturi franţuzeşti, depre supradoză şi chiar despre o dispariţie intenţionată pentru a trăi mai bine în altă parte, la adăpost de celebritate (un zvon care a bântuit şi după moartea neaşteptată a altor staruri, precum Elvis Presley sau Michael Jackson). Cert este că acum 40 de ani, poliţia nu a cerut o autopsie, iar managerul trupei „The Doors”, care aflând vestea morţii lui Morisson s-a urcat imediat în avion şi a venit la Paris, n-a putut să-i vadă corpul pentru că sicriul fusese deja închis şi sigilat. La înmormântarea de la Père Lachaise au participat numai cinci persoane, anunţul official al decesului apărând abia după două zile.
Şamanism, Nietzsche şi comportament imoral
Regele Şopârlă cu pieptănătura lui Alexandru cel Mare
Sex-simbol al anilor 60, Jim Morrison a considerat întotdeauna că activitatea sa de compozitor şi interpret, de lider al trupei „The Doors” este una pasageră şi că adevărata sa vocaţie este aceea de poet. De „poet blestemat”, un descendent al lui Edgar Alan Poe pe care l-a admirat mult, dar şi un confrate al poeţilor „beat” americani Allen Ginsberg, Lawrence Ferlinghetty şi Michael McClure.
A făcut o pasiune pentru romanul „Pe drum” (On the Road) al lui Jack Kerouac de al cărui personaj, Dean Moriarty, a fost foarte impresionat, identificându-se cu el. S-a despărţit spectaculos de trupa „The Doors”, după o jumătate de ultim spectacol, când s-a întins pe scenă cu spatele la public şi, lovind cu microfonul în scândură, a refuzat să mai cânte. Au existat multe speculaţii asupra retragerii sale la Paris: exil autoimpus, fugă din faţa fanilor pentru că alcoolic fiind şi dependent de droguri n-a dorit să fie văzut în decrepitudine, idilă romantică alături de Pamela Courson, şi ea o mare consumatoare de halucinogene. În ce-l priveşte, atât cât a mai apucat, Jim Morrison şi-a motivat retragerea la Paris ca început al carierei sale de poet, încrezător că va reuşi să aibă şi în literatură succesul pe care l-a avut în rockul psihedelic. Primul său volum de poeme şi textele publicate postum au făcut dovada că, dacă ar fi avut o viaţă mai lungă, Regele Şopârlă ar fi putut fi un poet veritabil.
În iulie 1965, Jim trăieşte pe acoperişul unui depozit din Los Angeles. El povesteşte într-un poem din volumul „Far Arden”: „Am părăsit şcoala şi am coborât/ pe plajă ca să trăiesc./ Am dormit pe un acoperiş./ Noaptea luna devenea/ un chip de femeie./ Am întâlnit spiritual muzicii.” Versurile sunt o aluzie explicită la titlul lui Friederich Nietzsche, „Naşterea Tragediei – Helenism şi pesimism”, care devine programatic dat fiind că în estetica nietzscheană, tragedia grecească provine din celebrările zeului grec Dionisos. Ceea ce se va întâmpla mai târziu pe scenă la concertele „The Doors” are legătură cu aceste celebrări.
The Doors în formulă completă
Morrison a început să scrie cântece, multe dintre ele figurând apoi pe primele trei discuri ale formaţiei. Într-o zi, pe plaja Venice, l-a reîntâlnit pe Ray Manzarek, şi el licenţiat în regie de film, care cânta atunci în trupa „Psyhedelic Rangers”. Curios, acesta i-a cerut să-i cânte una dintre compoziţiile lui. Ascultând „Moonlight Drive”, care va figura pe discul „Strange Days”, şi impresionat de intensitatea versurilor, Manzarek i-ar fi spus: „Ei, omule, hai să facem o trupă rock şi să câştigăm un million de dolari”. Jim i-a propus numele „The Doors”: „Există cunoscutul şi necunoscutul. Şi între cele două există poarta. Asta vreau să fiu”. Era o referinţă la volumul „Porţile percepţiei” de Thomas Huxley, inspirat la rândul lui de un citat din „The Marriage of Heaven and Hell” de William Blake: „Dacă porţile percepţiei ar dispărea/ omul ar apărea aşa cum este-infinit”. Pe placa de pe mormântul lui Jim Morrison avea să figureze inscripţia în limba greacă „Fidel propriului demon”.
La începutul anului 1966, „The Doors” câştiga ceva bani cântând într-un bar din Los Angeles, numit „The London Fog”. Jim, la început timid în rolul de solist, stătea cu spatele la public, cântând încet, dar treptat a învăţat să dialogheze cu spectatorii, să glumească la momentul potrivit, a îndrăznit să strige, să sară, să cadă, într-un stil amintind dansurile amerindiene sau transa şamanică. Piesele grupului păreau stranii pentru că erau o combinaţie de influenţe diverse, de la muzica clasică la jazz, fără a uita flamenco şi muzica indiană, şi creau o atmosferă tribală şi religioasă în acelaşi timp.
Remarcată de Jac Holtzmann de la casa de discuri „Elektra”, trupa semnează în acelaşi an un contract pentru şase albume. Luna următoare, Jim Morrison comite primul incident serios. În timpul unui concert la „Whiskey A Go Go”, în partea centrală a unei lungi şi melancolice compoziţii, „The End”, cântăreţul improvizează povestea unui asasin care trece printr-o casă şi ajunge la uşa unei săli unde se aflau părinţii săi. Grupul n-a mai putut continua piesa şi patronul i-a dat afară. Dar pe primul disc înregistrat, intitulat „The Doors”, s-a păstrat textul îndrăzneţ care va deveni o piesă-cult a istoriei rockului.
În iunie 1967, a apărut single-ul „Light My Fire” care a intrat pe primele locuri în topul de gen. În timp ce grupul îşi multiplică apariţiile pe scenă, Morrison pozează pentru mai multe reviste. Fizicul lui de efeb, surâsul dezarmant, coafura amintind-o pe cea a lui Alexandru cel Mare l-au transformat în sex-simbol, la fel de adulat ca James Dean sau Marilyn Monroe. Anul 1967 este marcat de angajarea Statelor Unite în războiul din Vietnam. Morrison a scris în acea toamnă cele mai angajate piese ale sale, mai ales „Unknown Soldier”, care va figura în al treilea album, „Wainting for the Sun”.
Succesul fulgerător al trupei îl destabilizează pe Jim Morrison, mai ales că textele compoziţiilor sale, care exaltă amorul liber, folosirea drogului, consumul de alcool, respingerea moralei puritane, revolta împotriva autorităţilor, pacifismul, determină poliţia să-l supravegheze îndeaproape. Într-un concert din New Haven, la sfârşitul anului, Morrison este arestat pentru „comportament immoral”, pentru „tulburarea liniştii publice” şi „refuzul de a se tempera”.
O fantomă la Père Lachaise
„The Doors” a hotârât să împartă foarte lunga compoziţie „Celebrarea Şopârlei”, care ar fi trebuit să ocupe o întreagă faţă a celui de al treilea album, şi să nu păstreze decât partea centrală sub titlul „Not To Touch The Earth”. Morrison îşi pierde interesul şi îl lasă pe Robbie Krieger să compună celelalte melodii ale albumului, terminat în primăvara anului 1968.
Înregistrarea celui de al patrulea album, „The Soft Parade”, păstrează însă trupa unită, dar o ceartă violentă izbucneşte atunci când Morrison descoperă că membrii grupului au vândut, fără ştirea lui, melodia „Light My Fire”, primul lor „Disc de Aur”, constructorului de autopmobile „Buick”. Este şi momentul în care Jim se alătură categoric mişcării „flower power”, îmbrăţişându-i explicit „cauzele”, deşi Ray Manzarek şi John Densmore au mărturist că Morrison glumea de multe ori cu cruzime pe seama filosofiei hippie. Relaţiile dintre Morrison şi restul grupului devin din ce în ce mai tensionate, din cauza comportamentului solistului, a beţiilor lui publice şi a exhibiţionismului său. Un mare turneu, ce trebuia să cuprindă 19 concerte, este anulat, din cauza arestării lui Morrison. Dar albumul „The Soft Parade” câştigă „Discul de Aur”.
La începutul anului 1970, o serie de concerte la New York şi înregistrarea celui de al cincilea album „Morrison Hotel”, care are parte de critici elogioase, pare să remedieze situaţia.
Dar, o ambianţă macabră domina lumea rockului. La 18 septembrie moare Jimi Hendrix,iar la 4 octombrie Janis Joplin. Morrison glumeşte la un chef cu prietenii săi: „Tocmai beţi cu numărul 3”. În primăvara lui 1971, după înregistrarea celui de al şaselea album, „LA Woman”, Jim pleacă la Paris.
În 5 iulie, la Los Angeles circulă zvonul potrivit căruia a murit Jim Morrison.
În Franţa, ţara „poeţilor blestemaţi” zvonurile ce înconjoară moartea lui nu fac decât decât să-l aureoleze. El rămâne şi astăzi un simbol al istoriei rockului, căruia i se subliniază bucuros provocările, excesele şi destinul tragic. De patruzeci de ani, circulă legenda că în unele nopţi, un tânăr cu bustul gol şi pantaloni negri de piele se plimbă agale pe aleile din Père Lachaise. Să fie oare fantoma lui Jim Morrison?
