Una dintre cele mai populare destinaţii de vacanţă, Creta are propriile caracteristici în dialect, muzică şi poezie, constituind o parte semnificativă a economiei şi culturii greceşti.
Aflată în partea de est a Mării Egee, pe care o separă de Marea Libiei, este străbătută de munţi înalţi, despărţiţi prin văi, cu podişuri fertile ca Lasithi, Omalos şi Nidha, şi peşteri ca Diktaion şi Ida, care-şi dispută onoarea de a fi fost locul naşterii lui Zeus şi leagănul primilor europeni, născuţi din dragostea acestuia pentru Europa.
Sub zodia Minotaurului
Potrivit legendei, Zeus, zeul zeilor şi al oamenilor, s-ar fi născut într-o grotă cretană, iar fiul lui, regele Minos, a construit aici Palatul din Knosos, construit către 1700 î.Ch., pe un promontoriu al muntelui Heraklion, un adevărat labirint arhitectural de 20.000 de metri pătraţi şi cu 800 de camere. Palatul de care este legat mitul labirintului Minotaurului, al lui Dedal şi al lui Icar.
Imagine de pe Muntele Ida
„Drumul către grota Diketion începe pentru turişti din parkingul Psychro, continuă pe spinarea măgarilor prin platoul Lassizhi, ce număra odată 10.000 de mori de vânt din care au rămas grămezi de pietre, dar care mai pot fi văzute pe cărţile poştale. Grota este întunecată şi adâncă. La lumina proiectoarelor, apare un decor majestuos, subtilă întrepătrundere de stalactite şi stalagmite, o adevărată catedrală naturală. Că Diktion a fost loc de cult în epoca minoică o dovedesc rezultatele săpăturilor arheologice: vase de Kamares, unelte, statuete etc. Cât despre statutul de leagăn divin, acesta este mai îndoielnic. Titlul este contestat de o altă grotă, cea din Muntele Ida, în munţii Psiloritis. Mai dificil de atins, la 1.500 de metri altitudine şi 45 de minute de mers pe jos, în afara circuitelor marcate, aceasta a fost şi ea studiată de arheologi, care au descoperit obiecte de cult, cum ar fi piesele votive, ceramică, bijuterii şi, mai ales, scuturi din bronz, reprezentându-l pe Zeus în mijlocul unui grup de tinere…
Ceea ce ne introduce în mitul povestit de Hesiode în „Theogonia”, care explică originile lumii şi ale panteonului grecesc. O poveste complicată, care spune în esenţă cum Kronos, stăpânul zeilor şi tatăl lui Zeus, aflând de la un oracol că una dintre progeniturile sale va râvni la putere, s-a decis să-i devoreze pe toţi imediat ce erau născuţi de soţia sa, Rhea. Revoltată de acest infanticid necontenit, Rhea a născut pe ascuns, într-o peşteră din Creta, Ida sau Dikation. Pentru ca soţul ei să nu audă strigătele copilului, Couretes, geniile binefăcătoare ale munţilor cretani, dansau în jurul grotei lovindu-şi scuturile. Zeus a fost alăptat de capra Amalthea şi, devenit adult, l-a detronat pe Kronos, obligându-l să-i readucă pe lume pe fraţii şi surorile sale pe care îi înghiţise: Poseidon, Demeter, Hades, Hestia, Hera. Fiecărui membru al familiei i-a dat o parte din putere şi a început să domnească asupra Universului din înaltul muntelui Olymp.
Jocurile cu tauri pe zidurile Palatului lui Minos
Aşa cum se ştie, zeilor greci nu le păsa de prejudecăţi şi se dedau unor acţiuni pe care morala creştină le-a repudiat, începând cu Zeus, care-şi folosea pământul natal pentru a-şi ascunde escapadele amoroase extraconjugale. După ce s-a transformat în taur şi a răpit-o pe prinţesa feniciană Europa, a adus-o în Creta. La Gortyne, loc cunoscut pentru legile omonime, din secolul al V-lea î.Ch., este prezentat turiştilor platanul la umbra căruia Zeus se întâlnea cu Europa. Se spune că acest arbore rămâne întotdeauna verde şi nu-şi pierde niciodată frunzele. Din această uniune s-au născut Rhjadamante, Sarpedon şi faimosul Minos. Zeus a abandonat-o pe Europa, care s-a căsătorit cu Asterion, regele Cretei. După ce şi-a ucis fraţii, Minos a urmat la tron tatălui său adoptiv, a unificat regatul şi a pus bazele civilizaţiei minoice, care îşi păstrează şi astăzi o bună parte din secretele sale în spatele unui alfabet încă nedescifrat.
Ceea ce se poate vedea astăzi, din această civilizaţie, se datorează englezilor, mai ales inspiratului şi îndrăzneţului sir Arthur Evans (1851-1941).
„În larg se află o insulă pe cât de frumoasă, pe atât de bogată, izolată de valuri, insula Creta. Cu mulţi locuitori, cu 90 de oraşe, printre care şi Knossos, marele oraş al regelui Minos.” Cu acest vers al lui Homer în minte, Evans a debarcat la sfârşitul secolului al XIX-lea la Heraklion. Insula se afla atunci în pline turbulenţe politice, dar, nerăbdător, Evans a reuşit să cumpere colina Kephala în 1900 şi a dezgropat treptat ruinele oraşului Knossos.
Forma lui pătrată, mulţimea coridoarelor şi scărilor, învârtindu-se în jurul unui spaţiu central, numit megaron, şi a sălii tronului, omniprezenţa motivului taurului în decoraţiile exterioare şi interioare l-au făcut pe sir Arthur să creadă că a descoperit Labirintul Minotaurului.
Palatul din Knossos
Desigur, istoria şi legenda se întâlnesc. Viaţa regelui Minos, demn fiu al tatălui său, n-a fost ca un fluviu liniştit. Pentru a-şi afirma legitimitatea, noul monarh i-a cerut lui Poseidon să-i trimită ca semn distinctiv un taur magnific. Uimit de frumuseţea acestuia, Minos nu s-a putut hotărî să-l sacrifice zeului mărilor, aşa cum se stabilise iniţial. Poseidon s-a răzbunat insuflând soţiei regelui, Pasiphae, o pasiune arzătoare pentru superbul animal. Din unirea lor s-a născut un monstru cu corp de om şi figură de taur, Minotaurul. El a fost închis în labirint, o clădire concepută special de către arhitectul Dedal. De acest loc sunt legate multe mituri, cum ar fi lupta lui Theseu, firul Ariadnei, evadarea lui Dedal şi a lui Icar…
De fapt, motivul taurului este omniprezent la Knossos, de la edificiul „cu duble coarne sacre” la celebrele fresce din aripa de est, unde este prezentată o scenă ritualică, un ceremonial religios, ce se presupune că era un rit de fertilitate, ce punea faţă în faţă un taur furios cu tineri care trebuiau să-l înfrunte şi să-l călărească într-un mod acrobatic, fără a se lăsa răniţi şi fără a-l răni.
Este dificil de imaginat palatul în timpul splendorii sale, dat fiind că Evans a restaurat totul destul de liber, chiar unele fresce cum ar fi celebrul „Prinţ cu flori de crin”, care datorează astăzi mai mult elveţianului Emile Gillieron decât artizanilor epocii. Totuşi este posibil să-ţi faci o idee exactă a gradului de civilizaţie a societăţii minoice, descoperind în muzeul arheologic din Heraklion orfevrăria de mare fineţe şi măiestrie tehnică, dar şi din arhitectura din Knossos, prevăzută cu sisteme hidraulice ce permiteau apa curentă şi, cum le-am zice astăzi, grupurile sanitare.
Legende, invadatori şi vendete
Omalos, Canionul Samaria
O dublă întrebare bântuie mereu cercetătorii: de ce şi cum această thalassocraţie prosperă a dispărut brusc, în perioada ei de apogeu, în 1450 î.Ch.? Ipoteza cea mai vehiculată este cea a unei erupţii a vulcanului Thera-Santorin, urmată de un tsunami! Un cataclism care coincide mai mult sau mai puţin cu o serie de invazii venite din nord. Mai întâi aceea a aheilor, provenind din Peloponez, apoi cea a „popoarelor mării”, populaţie de origine misterioasă care a năvălit, într-un timp destul de scurt, dar cu violenţă, către 1200 î.Ch., în Mediterana orientală. Singura certitudine, uitarea în care a căzut opera lui Minos timp de 30 secole.
Şi invadatorii au continuat să debarce în insula Creta de-a lungul veacurilor, insula intrând, mai aproape de zilel noastre, sub stăpânire bizantină, apoi sub cea a arabilor din Castilia, din nou a Bizanţului, a veneţienilor, a turcilor şi, din 1830, a Greciei. În timpul veneţienilor, oraşul Candia era cea mai bine fortificată cetate din Mediterana de Est, iar Hania, de exemplu, cunoştea splendoarea arhitecturii din lagună şi a artei Renaşterii. Bizanţul şi catolicismul au adus cu ele numărul mare de biserici şi mănăstiri, ca Gouverneto şi Arkadi, cărora li s-au adăugat în timp moschei şi sinagogi. În faţa invadatorilor, câteva comunităţi s-au refugiat în estul Cretei şi în munţii din zona centrală. Supravieţuitorii au fost numiţi Eteocretani. Masivul Psiloritis, al cărui cel mai înalt vârf are 2.450 de metri, să fi fost unul dintre adăposturile lor? Locuitorii acestui munte, mândri şi întunecaţi, sunt reputaţi pentru ataşamentul faţă de tradiţii, pentru simţul onoarei şi dragostea pentru arme. Locul ar putea fi numit Corsica Cretei, vendetele perpetuându-se din generaţie în generaţie. Satul Anoghia a fost ras de pe suprafaţa pământului de germani în 1944. Sătenii îl răpiseră pe generalul Von Kreipe. Acum, în cafenelele pieţei, bătrânii arşi de soare îi privesc pe străini, aceste creaturi bizare care vin să cumpere feţele de masă ale femeilor şi fiicelor lor, specialiste în broderie. Vorbesc un dialect format din greaca arhaică, combinată cu cuvinte arabe, reminiscenţă a piraţilor ce-şi făcuseră din Creta o adevărată bază. Muzica pe care o ascultă este cea a lui Nikos Xylouris, cântăreţ vedetă al anilor ’70, al cărui portret poate fi văzut şi acum pe pereţi, alături de cele ale strămoşilor. Numai privindu-le strămoşii, pe pereţii unui bistrou, înţelegi întreaga lor capacitate de rezistenţă.
Fortăreaţa veneţiană de la Heraklion
La Heraklion se poate sta la „Marin Dream Hotel”, situat în faţa Vechiului Port şi a fortăreţei, la „Megaron Luxury Hotel”, destul de aproape de precedentul. Iar la restaurantul Ippocampos, cu mese instalate pe cheiul care duce la Vechiul Port, pot fi savurate preparate din peşte abia adus din mare.
În oraşul Aghios Nikolaos se află „Saint Nicolas Bay”, probabil cel mai bun hotel din Creta, cu 50 de camere şi tot atâtea apartamente, dintre care unele dispun de piscină cu apă de mare, cu vedere către golful Mirabello, cu o grădină luxuriantă. Are propria plajă, o piscină în aer liber, un spa şi o sală de sport. Şi nu trebuie uitate cinci restaurante cu terasă, în care bucătăria cretană şi peştele sunt la loc cinste. La Veneto, într-o veche mânăstire din timpul Renaşterii, situată în oraşul vechi, se află un local elegant cu o pivniţă de vinuri excepţională, mai ales din Creta şi Grecia, recomandată de Academia vinului din Grecia.
Palmieri, cedri libanezi şi „myzitra”
Hania, cartierul evreiesc
Partea occidentală a insulei este preferată mai ales de către nordici, dar şi de italieni, care sosesc la Hania, pentru a se bucura de plaje şi golfuleţe, de lacuri şi de mănăstirile care punctează insula. Plaje de vis, munţi, un canion… Muntele coboară în mare, plajele sunt aurii şi vârfuri ascuţite străpung apa. Prima surpriză este canionul Samaria, care se deschide spre pitoreasca plajă Agia Roumeli. Cu barca se poate ajunge pe mare la Sougia spre est sau la Chora Sfaklon, în partea opusă.
După scăldatul în mare, este bine-venit un aperitiv în localurile romanticului port Hania. Mergând pe străduţele din centru, vizitatorul descoperă un viu amestec între civilizaţia mediteraneană şi perioada turcească. Cartierul Topanas are case elegante, în stil veneţian, cartierul evreiesc Evraiki are o frumoasă sinagogă restaurată, iar Splanzia îşi etalează casele turceşti. După cină, un local fashion aşteaptă oaspeţi într-o veche mănăstire transformată în bar.
Pentru a intra în spiritul ce uneşte mitul şi modernitatea, pot fi vizitate însă micile localuri familiale. La Theriso, pe lunga stradă care duce de la aeroportul din Hania la Omalos, poate fi descoperită, în aceste mici localuri, „myzitra”, brânză specifică locului, şi iaurtul lui Elefterios Pikonas.
Rethymno
O altă zonă ce merită vizitată este provincia Rethymno, deschisă între muntele Psiloritis şi Marea Egee, patria lui Zeus. Oraşul omonim, apărut în timpul Renaşterii, este elegant, cu multe biserici bizantine, mănăstiri şi monumente. Printre moschei şi biserici care stau alături se găseşte, într-o casă din 1609, „bottega” în care George Atjiparaskos şi soţia sa, Katerina, pregătesc, de o jumătate de veac, paste făcute de mână.
În afara oraşului se găsesc mici sate în care ospitalitatea este suverană, mai ales dacă iubiţi grappa. Teritoriul provinciei Rethymno se găseşte între Marea Cretei la nord şi Marea Libiei la sud şi are o varietate peisagistică remarcabilă. Există în Creta arii protejate, ca insula Elafonisi, pe coasta de sud-vest, sau pădurea de palmieri Vai din est. Iar în insula Chrysi, în apropiere de oraşul Ierapetra, se află cea mai mare pădure de cedri libanezi din Europa, crescută în mod natural. Şi peste tot, flori, de la umilul muşeţel la gladiole, irişi, lalele, orhidee sălbatice.
Din fauna Cretei lipsesc animalele periculoase. Grecii atribuiau acest fapt lui Hercule. Diversitatea florei şi faunei ei se datorează izolării atât de Europa, cât şi de Africa sau Asia. Grecii au transferat această onoare Apostolului Pavel, care a trăit 2 ani în insulă, şi a scăpat-o prin exorcisme şi binecuvântări.
Plaja Balos
Atracţii turistice se află şi către nord, între Episkopi, Retymno, Adepianos, Campos, Panormo. Un spectacol extraordinar oferă laguna Balos, ce poate fi văzută de pe stânci după ce ai mers printre măslini şi capre. Priveliştea se deschidse către două insule, Imeri Gramvoussa şi l’Agria Gramvoussa. Micile insule din jurul Cretei sunt şi ele leagăn de legende, dacă ar fi să amintim numai Paximadia, locul în care s-au născut Apollo şi Artemis. Iar insuliţa Lefkai a fost rezultatul unui concurs muzical între sirene şi muze, în care muzele, furioase că nu au câştigat, le-au transformat pe sirene în insule.
„Nu sper nimic, nu mă tem de nimic, sunt liber”
Mare, canion şi multă istorie
Creta are muzica ei distinctă, cântată la liră şi lăută, şi dansuri indigene, cel mai vestit fiind Pentozali. În timpul Renaşterii s-a format aici Şcoala Cretană de Pictură, care l-a influenţat pe El Greco.
Scriitorii cretani au adus o contribuţie importantă la literatura greacă: Vikentios Kornaros a creat, în secolul al XVII-lea, romanul „Erotokritos”. Tot în Creta, la Heraklion, s-a născut Odysseas Elytis, poetul de renume internaţional distins cu Premiul Nobel pentru Literatură în 1979, iar aeroportul oraşului poartă numele unui alt cretan vestit, Nikos Kazantzakis. Hania a dat-o muzicii pe Nana Mouskouri, dar a produs şi un prim-ministru, Eleftherios Venizelos
Muzicianul Ross Daly, originar din Irlanda, a trăit cea mai mare parte a vieţii sale în Creta, şi tot aici se petrece acţiunea filmului „Days of our Lives”, cu John Aniston, tatăl lui Jennifer Aniston, în rolul principal.
La Heraklion, pe mormântul lui Nikos Kazantzakis, autorul lui Zorba Grecul, există un epitaf care pare a rezuma întreaga istorie a Cretei: „Nu sper nimic, nu mă tem de nimic, sunt liber”. Oarecum, o deviză a locuitorilor insulei.
