„Grand Opera” franceză a revenit în forţă, în această vară. La „Opera Nationale du Rhin” a putut fi urmărit „Hamlet” de Thomas, la Bruxelles, „Hughenoţii”, de Meyerbeer, la Marsilia, „Cidul” de Massenet. Lucrările au produs senzaţie la sfârşitul secolului al XIX-lea şi în primele decenii ale celui următor şi au fost uitate apoi până după al Doilea Război Mondial.
Una dintre caracteristicile „marii opere” este aceea că ea cere voci de primă mărime şi o veritabilă magie a punerii în scenă.
„Marea operă” istorică franceză s-ar putea rezuma la o reţetă: o acţiune sesizantă situată într-o epocă îndepărtată sau o dramă individuală care se combină cu un conflict social. Evoluţia acestui gen se leagă de numele unui director al Operei din Paris, Louis-Desire Véron. Medic de formaţie, s-a îndreptat apoi către jurnalism şi a fondat, în 1829, „Revue de Paris”, devenind un apropiat al artiştilor şi scriitorilor ca Nodier, Merimée, Casimir Delavigne, Scribe… În sfârşit, în noaptea de 23 februarie 1831, contele de Montalivet, ministru de Interne, îl numeşte director al Operei, sedus de programul său.
Montări speciale şi vii
Scenă din opera Hughenoţii
„Grand opera” în cinci acte de Giacomo Meyerbeer, „Hughenoţii”, pe un libret de Eugene Scribe şi Emil Deschamps, a fost comandată de doctorul Véron, imediat după „Robert Diavolul”, şi compusă între 1832 şi 1836. Creat în triumf la Opera din Paris, la 29 februarie 1836, cu cea mai bună distribuţie pe care această instituţie o putea oferi atunci, Julie Dorus-Gras (Marguerite de Valois), Cornélie Falcon (Valentine), Domnişoara Flecheux (Urbain), Adolphe Nourrit (Raoul de Nangis), Jacques-Emile Serda (Saint-Bris), Prosper Derivis (Nevers) şi Nicolas-Proper Levasseur (Marcel), spectacolul pleacă imediat în cucerirea lumii: Köln, Leipzig şi Bruxelles în 1837, München (1838), Geneva, Budapesta şi Viena (1839), Berlin şi Londra (1842), New York (1845), Sankt Petersburg (1850), Milano (1856), Madrid şi Varşovia (1858)… Este păstrată în repertoriul Operei din Paris până în 1936, rolul lui Raoul fiind interpretat în ultimele producţii de Georges Thill şi Raoul Jobin, după ce depăşise în 1903 numărul-record de 1.000 de reprezentaţii.
Scenă din Hughenoţii la Theatre de la Monnaie
Până la Primul Război Mondial lucrarea era o piesă de rezistenţă a celor mai mari Opere, cu distribuţii uneori uluitoare. În cea de la „Metropolitan Opera” din New York, din 1894, au cântat Lillian Nordica, Nellie Melba şi fraţii Jean şi Edouard Reszke, spectacolul intrând în istorie sub numele de „noaptea stelelor”. La „Covent Garden” din Londra, în 1904, au răsunt vocile celebre: Emmy Destinn, Selma Kurz, Enrico Caruso, Marcel Journet, Antonio Scotti… Apoi reluările se răresc, dar titlul nu dispare complet de pe afişele internaţionale. După 1950 se remarcă o strălucită producţie la „Scala” din Milano, în 1962, cu Joan Sutherland, Giulietta Simionato, Franco Corelli şi Nicolai Ghiaurov. Date fiind costurile unei asemenea montări, este preferată de multe ori versiunea de concert, ca la „Teatro Real” din Madrid, în februarie anul acesta.
În CD se impun două versiuni: cea imprimată ca un eocu al producţiei de la „Scala”, sub bagheta lui Gianandrea Gavazzeni, şi imprimarea live de la Opera din Montpellier, din 1988, cu Cyril Diederich la pupitru, avându-i în distribuţie pe Ghyslaine Raphanel, Nicola Ghiuselev şi Boris Martinovic.
Partituri ca un şuvoi de lavă
Scenă din Hamlet la Opera Naţionala a Rhinului
Această perfectă definiţie a genului ar fi putut fi scrisă de Eugène Scribe, cel care l-a felicitat pe Saint-Georges că a scris pentru „Regina din Cipru „un adevărat poem de operă în care interesul situaţiilor se întâlneşte cu pompa spectacolului şi serveşte admirabil dezvoltarea muzicii”. De altfel, „La Muette de Portici” (Muta din Portici) de Auber, creată în 1828, care a marcat intrarea lui Scribe pe prima scenă franceză, merită deja titlul de „mare operă” istorică. Tânărul Wagner vedea în ea prefigurarea concepţiei sale privind opera de artă totală: „«Muta din Portici» a surprins prin absoluta sa noutate. Nu s-a mai văzut o operă atât de vie: Auber a ştiut să menţină în partitura sa pasiunea arzătoare ca un şuvoi de lavă. Pentru prima dată, mulţimea lua parte în mod real la acţiune”. Scenograful Cicéri s-a dus la Milano pentru a învăţa de la maşiniştii de la Scala cum au făcut să erupă un vulcan pe scenă.
Creat în anul următor, „Guillaume Tell”, de Rossini, are aceeaşi anvergură dramatică. Şi dacă ne gândim la libretist, Etienne de Jouy, acesta fusese deja autorul capodoperelor lui Spontini, „Vestala” (1807) şi „Fernand Cortez” (1809), în care s-au văzut cai adevăraţi pe scena Operei, al libretului pentru „Abencerages” (1813) a lui Cherubini şi pentru „Moise şi Faraonul” (1827) de Rossini, încă mai spectaculoasă. Scribe n-a inventat nimic, dar a reuşit să întrupeze, graţie lui Véron, o mişcare estetică înrădăcinată deja în sensibilitatea franţuzească, care nu aştepta decât să se dezvolte.
Evocarea marilor opere lirice
Scenă din Hughenoţii, la Teatrul Regal din Liege
Era vorba, de fapt, despre punerea în serviciul Marii opere a unui realism istoric care fusese până atunci apanajul operei comice, cu „Richard Inimă-de-Leu” (1784), „Petru cel Mare” (1790) sau „Wilhelm Tell” (1791) de Fretry şi „Les Deux Journées” (1800) de Cherubini, „Leonora” (1798) de Gaveaux şi „Beniowski” (1800) de Boieldieu. Teatrul liric francez fusese întotdeauna vestit pentru calitatea dramatică a libretelor pe care compozitorii italieni sau germani le adaptau. Beethoven a adaptat „Leonora”, iar sursa de inspiraţie pentru „Un ballo in maschera” de Verdi este opera „Gustav al III-lea” de Auber. Ceea ce era nou în „marea operă istorică” va evidenţia Wagner în „Comunicare către prietenii mei”, remarcând că piesa, oricât de bine ar fi făcută, nu era decât pretextul ariilor, duetelor, ansamblurilor, marşurilor, cortegiilor, corului, dansatorilor.
„Guillaume Tell” de Rossini şi „Don Carlos” de Verdi sunt fără îndoială capodopere. În ceea ce priveşte „Muta din Portici” de Auber, „Hughenoţii” şi „Africana” de Meyerbeer, „Evreica” şi „Regina din Cipru” de Halévy, „Hamlet” de Thomas, „Herodiade” şi „Cidul” de Massenet, „Henry VIII” de Saint-Saëns, inegalităţile de inspiraţie şi de structură dramatică nu pot dispărea decât în producţii excepţionale.
Libretele lui Scribe, ca şi romanele lui Dumas, relevau majorităţii spectatorilor epocii un trecut necunoscut şi pitoresc. Dar, de-a lungul anilor, grija din ce în ce mai manifestă pentru adevărul istoric al costumelor şi decorurilor, pentru culoarea locală, prin intermediul împrumutului de melodii populare, destinate să reînnoiască interesul publicului, a suscitat critici ironice: „O mazurcă în anul 300!”, remarca un jurnalist în legătură cu baletul „Polyeucte” de Gounod.
Un suflu nou
Concert festiv în Umbria
Aşa cum admitem că limbajul „Traviatei” nu seamănă cu cel al „Walkiriilor” sau că orchestra din „Don Giovanni” nu este mai prejos decât cea din „Salomé”, trebuie să recunoaştem valoarea intrinsecă a stilurilor distincte ale lui Auber, Halévy sau Meyerbeer, care aparţin primei generaţii. Thomas, Gounod, Massenet, Saint-Saëns, în al doilea moment, vor aduce un suflu nou, atenţi la prozodie, la structura închegată a dramei şi la evitarea lungimilor. Astfel, „Hamlet” de Thomas şi „Cidul” de Massenet sunt pentru „marea operă” ceea ce „La clemenza di Tito” de Mozart înseamnă pentru opera seria.
Opera în cinci acte a lui Ambroise Thomas, „Hamlet”, pe un libret de Michel Carré şi Jules Barbier, după tragedia lui Shakespeare şi adaptarea semnată de Alexandre Dumas şi Paul Meurice, a fost terminată în 1806 şi montată la Opera din Paris în 1868, cu o distribuţie de primă mână: Jean-Baptiste Faure (Hamlet), Christine Nilsson (Ofelia), Pauline Lauters-Gueymard (Gertrude) şi Jules-Bernard Belval (Claudius). Producţia a plecat imediat în turnee în marile capitale ale artei lirice: Londra, Bruxelles, New York, Sankt Petersburg, Viena, Buenos Aires, Barcelona, Milano, rămânând în repertoriul Operei pariziene până în 1938.
Hamlet cu Sherrill Milnes în rolul titular şi Joan Sutherland
După al Doilea Război Mondial a fost reluată numai sporadic, adevărata ei renaştere producându-se în Statele Unite, la San Diego, în 1978, cu Sherrill Milnes în rolul titular. Baritonul american a cântat-o apoi la Sydney, la New York, la „Lyric Opera” din Chicago. Soarta operei „Hamlet” a depins de atunci de interpreţii rolului titular. Thomas Allen l-a cântat în 1980 la Buxton, Anglia, Didier Henry, în 1990 şi 2009, la Monte Carlo, Thomas Hampson i-a dat viaţă pe scenele din Monte Carlo (1993), San Francisco (1996), Toulouse şi Paris (2000), iar Bo Skovkus, la Viena (1994), Copenhaga (1996). S-au mai remarcat Simon Keenlyside (Geneva, 1996, Londra şi Barcelona, 2003 şi New York, 2010), Ludovic Tézier la Toulouse şi Torino, Franco Pomponi, la Barcelona şi Marsilia, Jean-François Lapointe, la Trieste şi Geneva, Jean-Sebastien Bou, la Saint-Etienne în 2010.
La rândul ei, „Cidul”, opera în patru acte şi 10 tablouri a lui Jules Massenet, a cucerit amatorii genului. Pe un libret de Adolphe d’Ennery, Louis Gallet şi Edouard Blau, după Pierre Corneille şi Guillen de Castro, a fost compusă în cea mai mare parte în vara anului 1884, între „Manon” şi „Werther”. Premiera din 1885 a fost un real triumf. În distribuţie: Jean de Reszke, Fides Debries, Rosa Bosman şi Edouard de Reszke. După succese în marile teatre lirice ale lumii, a căzut în uitare după 1919. O reluare remarcabilă în versiune de concert s-a produs la New York în 1976, cu Eve Queler la pupitru, Placido Domingo şi Grace Bumbry, capete de afiş. Placido Domingo a determinat apoi reluarea ei în mai multe rânduri, la Châtelet, Sevilla şi Washington. De semnalat şi pasionantul concert de la „Festivalul Massenet”, de la Sainte-Etienne, în 1994, cu Chris Merritt, Michele Command, Maryse Castets, sub bagheta lui Patrick Fournillier. Ultima reluare notabilă s-a petrecut în 2008, la Zürich, cu Jose Cura în rolul titular, Michel Plasson la pupitru, în regia lui Nicolas Joel. Există o singură înregistrare disponibilă, realizată după concertul de la „Carnegie Hall” din 1976.
Curiozităţi istorice şi estetice
Nu trebuie neglijată marea diversitate a subiectelor. Nu există nimic comun între fantasticul din „Robert Diavolul” de Meyerbeer, „Magiciana” lui Halévy sau „La Nonne sanglante” de Gounod şi intrigile bazate pe antagonisme religioase din „Hughenoţii” sau „Profetul” de Meyerbeer şi „Evreica” de Halévy, „Africana” de Meyerbeer, a căror poveste este mai aproape de spiritul epopeii „Lusiadas” de Camoes decât de o frescă istorică. „Gustave III” de Aubert, ale cărei câteva personaje trăiau încă la momentul creării operei, oferă, spre deosebire de „Bal mascat”, în care personajele devin arhetipuri, o viziune foarte umană a unui monarh-artist şi a anturajului său.
Fiecare lucrare rezervă suprize. „Hamlet” de Thomas şi „Henry VIII” de Saint-Saëns se remarcă prin frumoasele momente de intimitate, academică fiind numai reputaţia subiectelor. „Muta din Portici”, al cărei rol titular este încredinţat unei dansatoare, oferă situaţii originale. Massenet, în „Cidul”, mizează pe codurile „marii opere”, dar, prin concizia ariilor şi a ansamblului, evită caracterul static şi redundanţa. Cât despre recreările recente ale „Esmeraldei” de Louise Bertin sau a operei „La Nonne sanglante” de Gounod, ele au dovedit că sensibilitatea spectatorilor a redevenit receptivă la ceea ce generaţile precedente respinseseră în primul rând din oboseală, dat fiind că acelaşi titluri reveneau mereu, cu producţii de rutină.
„Atys”, o magie perfectă
A doua renaştere a operei Atys
Epoca noastră poate răspunde curiozităţii istorice şi estetice, unită cu evoluţia gustului, aşteptând, de exemplu, o sublimă reluare a „Africanei” la Palatul Garnier, aşa cum s-a întâmplat cu „Plateea”, la Aix-en-Provence în 1965, sau cu „Atys” de Lully, la Sala Favart din Paris în 1987 şi în luna mai a acestui an. La un sfert de secol după revelaţia „Atys”, spectacol emblematic şi deschizător de drumuri, dirijorul William Christie şi regizorul Jean-Marie Villégier au avut grijă să nu o prezinte ca pe o piesă de muzeu. Misiune împlinită, magie perfectă.
Aplauze pentru Atys, opera Regelui Soare
La sfârşitul prologului o siluetă severă intră în scenă cu pas măsurat şi loveşte cu toiagul în podea. La acest semnal, picturile cad în timp ce orchestra reia uvertura şi apare decorul sumbru în care se vor desfăşura cele cinci acte ale tragediei. Obiectele inspirate de mobilierul din argint al lui Ludovic al XIV-lea, costumele fastuoase ale lui Patrice Cauchetier, machiajul palid, perucile pudrate ale unui ameninţător cortegiu de curteni nu aduc decât câteva puncte de lumină. În afara aurului şi a câtorva trandafiri, culoarea apare numai în ultima procesiune, în care coriştii agită ramuri verzi de pin, simbol al metamorfozei lui Atys, în plânsul amar al preotesei. O paletă atât de expresivă are nevoie de o lumină perfectă. Villégier, ca şi Lully, serveşte inepuizabila bogăţie a libretului. El ştie să transmită cântăreţilor arta strategiei de a oferi spectacolului ritmul sentimentelor şi intenţiilor.
Pe notele Boemei
Castel Arquato pentru pasionaţii de muzică lirică
Marea Operă se poate întâlni în această vară şi la Castel Arquato, într-o lume magică, închisă între ziduri medievale, între Piacenza şi Parma, pe pământurile verdiene, o destinaţie adaptată gusturilor rafinate şi pasionaţilor de muzică lirică. Această vilă a păstrat numele faimosului proprietar Luigi Illica, poetul şi libretistul compozitorilor Puccini şi Pietro Mascagni. Camerele sunt toate inspirate de operele lui Puccini şi ale lui Mascagni şi parcă auzi notele din „Boema” şi „Madama Butterfly”.
40 de ani de Festival Baroc
Festival de muzică barocă la Viterbo
La Tuscia, lângă Viterbo, în Piaţa San Lorenzo, luminată noaptea a giorno, se desfăşoară „OperaFestival”, având oaspeţi nume sonore precum Svetla Vassilieva, Alfonso Antoniozzi, Marco Vinco, Nicola Ulivieri, Laura Brioli, Massimiliano Gagliardo, Antonio Poli. Dintre operele ce pot fi auzite să amintim doar „Flautul fermecat”, în interpretarea Teatrului de Operă din Roma, în regia lui Gordon Ostrowsky. Poate fi admirat baletul „Un american la Paris”, pe muzica lui Gershwin, în coregrafia lui Luigi Martelletta, toate în acompaniamentul Orchestrei Simfonice de la „Tuscia OperaFestival”, sub bagheta lui Stefano Vignati. Alături de nume consacrate stârneşte interesul proiectul tinerilor, cu un program intitulat „Buffi si nasce” (Comic te naşti), în care personajele rossiniene se întâlnesc cu cele donizettiene. În închiderea festivalului, Baletul din Roma a propus duminică un emoţionat spectacol de dans dedicat dramei lui „Otello”.
„Festivalul Baroc” de la Viterbo împlineşte în această vară 40 de ani. Deschiderea a avut loc în splendida Sală a Conclavului Palatului Papilor, oferind posibilitatea asistenţei să asiste nu numai la un concert remarcabil sub bagheta lui Rinaldo Alessandrini, dar şi de a pătrunde în atmosfera unui loc de excepţie, în care aveau loc ceremoniile Conclavului. Vor străluci „Camerata Barocca Claudio Monteverdi”, ansamblul „Il Giardino Armonico”, cu execuţiile şi inciziile realizate admirabil de soprana Cecilia Bartoli într-un program dedicat barocului veneţian, ansamblul „Il Rossignolo”, violonista Maria Solozobova, apreciată pentru repertoriul său baroc, şi pianistul iranian Ramin Bahrami, care va interpeta muzică de Sebastian Bach.
Un nou public
Don Carlo la Veliko Tarnovo, în Bulgaria
Plamen Kartaloff, directorul Operei şi Baletului din Sofia, a reuşit să deschidă frontierele către lumea occidentală. Teatrul din Sofia se prezintă chiar şi-n această vară cu o mare varietate de producţii. Mai mult, a dus opera în afara teatrului, către un public care nu mai gustase până acum acest gen. A iniţiat în Piaţa Sofiei mari spectacole cu „Aida”, „Principele Igor”, „Turandot”, „Nunta lui Figaro”, „Madama Butterfly”. Încetul cu încetul a reuşit să educe o bună parte din public. Un alt proiect al său a fost acela de a merge în şcoli însoţit de soprane, tenori, baritoni, balerini. Într-o singură stagiune sunt prezentate circa 30 de spectacole. Pentru această vară a găsit ca refugiu un parc nu departe de teatru unde au loc spectacole de operă, dar şi de balet, precum „Giselle”, „Lacul lebedelor” şi „Zorba Grecul”, alături de operele „Nunta lui Figaro” şi „Madama Butterfly”. De asemenea, programul se va derula şi într-un mic oraş medieval, Veliko Tarnovo, unde vor putea fi aplaudate spectacole precum „Attila” şi „Lakmé”.
Între cer, Provence şi Umbria
Scena Teatrului Antic de la Orange
Dar să nu uităm de marele Festival al Operei de la Orange, unul dintre cele mai populare, ce a împlinit în această vară 40 de ani de magie şi 100 de ani de teatru antic, un rendez-vous anual între cer şi Provence, cu cele mai frumoase voci ale lumii. Acum se află deschisă şi o expoziţie care celebrează în imagini această aniversare, într-un cadru maiestuos al Teatrului Antic Mediteranean. Au putut fi aplaudate în această vară opere precum „Aida” de Verdi, în Amfiteatrul lui Augustus, în care americanca Indra Thomas a încarnat-o pe eroină, alături de italianul Carlo Ventre, dar şi de Ekaterina Gubanova în rolul lui Amneris, la pupitrul Orchestrei din Toulouse, Tugan Sokhiev. Regizorul Paul-Emile Fourny a adus în scenă un „Rigoletto”, cu Leo Nucci alături de frumoasa Patrizia Ciofi în rolul Gildei şi Marie-Ange Todorovitch, în rolul Madeleine.
Concert în Basilica San Pietro din Perugia
Între 10 şi 18 septembrie va avea loc „Sagra Musicale Umbria”, intitulată „De la Vechea la Noua Lume”, dedicată memoriei lui Francesco Siciliani, care a fost timp de 50 de ani directorul artistic şi animatorul acestui festival, născut în 1937. Întrucât era foarte bun prieten cu Leonard Bernstein, o bună parte a acestui festival este dedicată figurii acestuia şi relaţiilor muzicale între Europa şi Lumea Nouă, într-un itinerariu inedit în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, care va îmbrăţişa acordurile muzicii din Mexic, Argentina, Bolivia, Paraguay, Brazilia şi Statele Unite. Parcursul Festivalului va fi între secolul al XIX-lea al lui Bernstein până la originile muzicii sacre a Americii, cu un concert al celebrului ansamblu vocal britanic „Tallis Schoolars”, dirijat de Peter Phillips. În concertul de inaugurare din Biserica San Pietro din Perugia se vor putea auzi acordurile de la „New College Choir” din Oxford, dirijat de Edward Higginbottom. O altă confruntare va avea loc între inspiraţia spirituală a muzicii europene din secolul al XIX-lea cu cea din secolul al XVIII-lea, într-un rafinat program al ansamblului german „Amarcord”. În sanctuarul Castelului Rigone se vor auzi pagini franciscane de Poulenc, Karl Orff, alături de un florilegiu de „spirituals”.
