Violenţele de la Londra au făcut prima victimă, un tânăr de 26 de ani, împuşcat în maşina sa, în cartierul Corydon, acolo unde au fost incendiate mai multe clădiri. Instituţiile financiare din centrul Londrei se află în stare de alertă, după ce protestatarii au devastat mai multe clădiri aparţinând băncilor.
Poliţia a anunţat că va folosi de acum gloanţe de cauciuc şi maşini blindate împotriva protestatarilor si se aşteaptă la violenţe în această noapte. „Este şocant pentru londonezi să vadă ce urmează să facem”, a spus unul dintre comandanţii poliţiei metropolitane, potrivit „The Telegraph”.
În mod exagerat, unele publicaţii au asemănat ravagiile din Londra cu cele din timpul bombardamentelor din 1940. Precedentele există însă în anii ’80. Scenariul a fost asemănător: un cetăţean de culoare a fost ucis de poliţie, şomajul era în creştere, iar bugetul fusese redus. Cartierul Tottenham a fost şi atunci butoiul cu pulbere. Diferenţa ţine însă de mult mai marea mobilitate a tinerilor de azi, datorită noilor mijloace de comunicare. Tweeter-ul le permite să atace în zonele neapărate de poliţişti. Pe de altă parte, scrie „The Independent”, tinerii de astăzi nu par să fie purtători ai unor mesaje politice.
De la Clichy-sous-Bois la Tottenham
Violenţele londoneze vin să distruga simbolul atribuit de presa din insulă societăţii britanice: multiculturalismul, un concept a cărui moarte a fost anunţată de cancelarul Angela Merkel în 2010, cel putin în cazul Germaniei, o ţară cu 4 milioane de musulmani.
Nu mai devreme de februarie, premierul David Cameron declara că politica britanică a „multiculturalismului” este un fiasco, pentru că milioane de imigranţi, majoritatea musulmani, nu s-au integrat în societatea britanică. „Am tolerat ca aceste comunităţi segregate să trăiască într-un mod care vine împotriva valorilor noastre. Astfel, când o persoană albă are viziuni rasiste, spre exemplu, o condamnăm pe bună dreptate. Dar când o persoană de culoare are aceleaşi viziuni sau practici iancceptabile suntem prea pre precauţi şi chiar temători să ne împotrivim”, spunea Cameron.
Înaintea atentatelor teroriste din iulie 2005, presa britanică vorbea despre virtuţile britanice ale tolerării vălului islamic în scoli şi ale faptului că peste 80% dintre musulmani se consideră mai mult musulmani decât britanici, comaparativ cu un procent de două ori mai mic în cazul Frantei. La fel, „The Economist” făcea apologia modelului britanic, în care săracii marilor oraşe nu trăiesc în ghetouri, ca în New York sau Chicago, sau în celebrele banlieuses pariziene. Acum însă aceeaşi presă arată că acest lucru a adus revolatele mai aproape de inima Londrei.
După atentatele de la metroul londonez, în Marea Britanie a fost lăudat modelul francez: tricolorul care flutură pe orice clădire, documentele oficiale valabile doar în limba franceză şi până la nerecunoaşterea minorităţilor naţionale.
Nu au trecut însă decât câteva luni şi protestele din 2005 şi cele din 2006 din suburbiile pariziene dovedeau şi esecul acestui model.
O ţară în care nu se mai învaţă istoria
Ca şi Clichy-sous-Bois, în 2005, Totetnham este una dintre suburbiile cele mai sărace ale Londrei, cu cea mai înaltă rată a şomajului şi 90% dintre cei care au participat la revoltă sunt imigranţi de culoare din fostele colonii britanice, scrie Times. Nu în ultimul rând trebuie spus că istoria ţării unde trăiesc nu mai este o materie obligatorie pentru tinerii din Marea Britanie şi că aceştia pot părăsi băncile şcolii la 16 ani. Şomajul atinge aici 33% pentru segmentul de vârstă 16-24, în condiţiile în care în Marea Britanie nu sunt consideraţi şomeri tinerii care efectuează stagii neplătite. „Global Post” estimează că în cartierul Hackney şomajul este de 60-70%.
Cameron nu are alternativă
În urmă cu şase ani, în suburbiile Parisului, pe atunci ministrul de Interne Nicolas Sarkozy i-a numit pe tinerii infractori din ghetouri „gunoaie”. Au urmat teribilele violenţe din octombrie-noiembrie 2005 şi decretarea stării de urgenţă. În 2006, o lege a muncii care permitea patronilor concedierea nemotivată a tinerilor sub 26 de ani a dus la alte proteste. Apoi, preşedintele Nicolas Sarkozy a venit cu un plan de miliarde de euro pentru integrarea socială a tinerilor din suburbii.
David Cameron se află într-o situaţie mult mai grea. Criza economică şi reducerile bugetare drastice efectuate chiar de guvernul său nu-i perimit să promita asemenea investiţii. Tot ce a putut face Cameron a fost să renunţe la o tihnită vacanţă mediteraneană şi să anunţe mobilizarea a 16.000 de poliţişti.
Mai rău, violenţele vin după protestele studentilor britanici din 2010, protestele „indignaţilor” din Spania şi Franţa, precum şi cele ale tinerilor din Portugalia şi Grecia, iar un mesaj politic poate apărea oricând şi în mijlocul mai puţin studioşilor tineri de la periferia Londrei. Mai cu seamă că presa occidentală face referire tot mai des la tinerii de astăzi ca fiind prima generaţie de după 1945 care va trăi mai greu decât părinţii.
