Lupta pentru împărţirea resurselor României a căpătat în ultimii ani forme hidoase, iar practicile mafiote se fac prin filtrul îngăduitor al legilor re-formatate de la un an la altul, apoi şi mai grav, de la o circumstanţă la alta. În această mare împărţeală a intrat şi preşedintele statului. Adică persoana căreia mulţi români i-au dat cândva girul să îi reprezinte şi atunci am datoria morală, faţă ei, dar mai ales faţă de opinia publică, să-l întreb dacă nu cumva politica cocoşeilor din sertar l-a determinat să se afilieze pe faţă alături de camaradul Gold.
Preşedintele României vorbeşte despre pragmatism. Apoi îl defineşte. Iată ce zice: „Avem nevoie de acest aur pentru rezerva Băncii Naţionale. România are acum 103 tone de aur în rezervă şi cred că din exploatare în teritoriul naţional ar trebui să ne ridicăm rezerva la cel puţin 200 de tone în următorii ani. Vedeţi ce volatile şi nesigure sunt monedele. Ca şef de stat parcă aş vrea să îmi pun ţara în siguranţă. De aceea exploatarea trebuie să înceapă. Cred că România trebuie să mărească rezerva de aur pentru viitor”.
Aşa o fi? Să coborâm puţin în istorie şi să vedem cum au stat lucrurile în vremuri apropiate. A mai fost un personaj, care nu era nici preşedintele României şi nu era nici în topul „Forbes”. S-a numit Emil Ghilezan şi a fost subsecretar de stat pentru Finanţe. Acest om a dat la 10 ianuarie 1945 decretul de batere a unei monede dedicate revenirii Ardealului în trupul ţării. Moneda cea nouă, din aur de foarte bună calitate, a fost pusă în circulaţie pentru a ajuta populaţia să-şi tezaurizeze economiile în faţa leilor „sovietici” din hârtie, care băteau la uşă. Paradoxal, această monedă conţine şi sintagma „Ardealul nostru”, Ardeal pe care preşedintele ţării îl vinde la bucată de parcă ar fi al lui. Aceste monede au intrat în folclor sub numele de „cocoşei”. Rezervele de aur ale Băncii Naţionale au permis României din anul 1945 să facă acest pas după patru ani de război şi aflată sub ocupaţie străină. Iar acum, la peste 50 de ani de la acel moment, nefiind implicată în vreun război devastator, România condusă de Traian Băsescu are tezaurul secătuit!?
Ne mai spune Traian Băsescu, ferm convins de pragmatismul său: „Am discutat cu ministrul Mediului. Angajamentul companiei mixte: Cupru Deva are 20% din acţiuni şi Gabriel Resources 80%. Statul român are o redevenţă de 4%. 20 de tone trebuie să ajungă gratis în rezerve, 20% vin de la Cupru Deva şi prin negociere am putea ajunge la ceva mai mult”.
Ce spune o lege de bun-simţ din zona economiei, valabilă din antichitate şi până când omenirea va decide altceva cu soarta ei? A definit această lege, în anii 1945-1946, Petre Pandrea: „Pentru ca o ţară să nu fie în dependenţă de capitalul străin, trebuie ca procentul de investiţii în industrie şi bancă să fie trecut de 50%. După cum într-o întreprindere sau într-o bancă un capitalist nu poate dicta dacă nu are un pachet de acţiuni de minimum 51%, tot astfel şi o ţară nu poate fi considerată ca ieşită din starea de semi-colonialitate dacă nu are un capital bancaro-industrial autonom”. Adică, dacă nu ai 51% din capital, nu decizi. Iar Băsescu ne spune că statul român are 4% redevenţe, iar totalul acţiunilor deţinute de capitalul străin este de 80%! Prima întrebare: mai este Traian Băsescu preşedintele unei ţări independente şi suverane? Răspuns: cu siguranţă, nu! A doua întrebare: ce este atunci de fapt, Traian Băsescu? Un umil supus, dar nu faţă de poporul român, ci faţă de altul mai tare ca el. Cine ar putea fi? Răspunsul îl aflăm foarte bine şi plastic descris în romanul lui Cezar Petrescu numit „Calea Victoriei”. Acolo, marele bandit adună toţi pârlacii politici, de la prim-ministru până la ultimul secretar de stat, şi le dă ordine, spunându-le: „Capitalul meu vă ţine pe voi, drângăleţii politici. Pentru că asta sunteţi şi asta vă este meseria! Rămâneţi pişicheri şi pârlaci că asta vă e meseria. Eu, ca mare bandit, am să fiu întotdeauna mai tare decât toate pişicheriile voastre şi am să ies întotdeauna deasupra, nu fiindcă oi fi cumva mai deştept decât voi, cum nici n-am pretenţia că sânt. Ci fiindcă marele bandit are capitalul la spate, şi capitalul ăsta vă ţine pe toţi în mână. Pe voi toţi, drângăleţii politici. N-aveţi încotro!”.
Cine este totuşi „marele bandit”? Nu este chiar atât de fictiv cum ne-ar plăcea să ştim la prima vedere. El poate cânta în acelaşi timp Internaţionala sau imnul Marii Britanii. Dacă eşti şeful FMI şi nu mai corespunzi în decizii, atunci îţi bagă-n faţă o cameristă cu poveste cu tot. El este cel care stăpâneşte sistemul cocoşeilor din sertar. Cum funcţionează acest sistem? Atunci când eşti racolat şi intri în sistem, te bucuri de protecţia lui deplină, iar pe de altă parte, de sprijinul lui puternic în carieră. Iar cariera ta devine dintr-odată spectaculoasă, cu atât mai mult dacă este vorba de viaţa politică! Desigur, asta în timp, nu dintr-odată. Premiile le primeşti pe măsură ce treci mai multe praguri de supunere şi limite ale obedienţei. Dar în amintirea acestui pact îţi laşi cocoşeii în sertarul „marelui bandit”. Dacă întrebi de ce, atunci el îţi răspunde: „Dacă uiţi cumva de înţelegerea noastră, atunci când ajungi sus de tot, iar înălţimile ameţitoare ale puterii te aruncă în amnezie, şi chiar te crezi puternic, ei bine, atunci te chem, deschid acest sertar şi-ţi arăt cocoşeii. Şi dacă nu te cuminţeşti, atunci îi scot de aici şi îi arăt tuturor, să vadă de unde ai plecat!”. Aşa că dl. Băsescu, după atâta amar de vreme de când ţine această confruntare legată de Roşia Montană, a ieşit la rampă sprijinind-o. A primit probabil sfatul ca nu cumva să-l lase pe dl. Gold cu ochii în soare, căci altfel cocoşeii din sertar pot crea probleme. Şantajul determină obedienţa deplină. Ultima întrebare: în ce fel de ţară trăim noi? România este o ţară care a înlocuit raiaua turcească cu paşalâcul consular. Sub turci, România nu era un stat liber, ci o semicolonie a statului otoman, cu caracteristicile acestei stări: autonomie politică, dependenţă economică şi diplomatică. Ce ne-ar face să credem că România lui Traian Băsescu este o realitate diferită?!
P.S. Inginerul Ionel P. Gigurtu, oltean, care a exploatat Munţii Apuseni după 1919, le-a explicat prietenilor săi că invadatorii romani de la 101-107 e.n. au extras un milion de kilograme de aur cu metode primitive, iar el n-a scos cu metode ultra-moderne, în două decenii, decât cinci mii de kilograme anual! De aceea este mai simplu să furi repede şi mult, prin cianurarea munţilor şi transformarea lor într-o crevasă toxică. Pentru o cantitate mult redusă faţă de aceea obţinută de romani în antichitate!
