De la Jean Nouvel la Mario Botta, arhitecţii cei mai importanţi ai zilelor noastre sunt solicitaţi să metamorfozeze castelele bordeleze (chateau) în adevărate opere de artă. Termenul „chateau”, în domeniul viticol, datează din secolul al XVIII-lea, când proprietarii de podgorii s-au stabilit în aceste reşedinţe de vară. Cu timpul, termenul a fost adoptat în toată Franţa şi apoi în întreaga lume. La sfârşitul secolului al XX-lea, posesorii acestor edificii au început să fie preocupaţi de modernizarea sau reconstruirea lor.
Tendinţa a fost lansată de château „Lafite-Rothschild”, în 1987, când s-a apelat la arhitectul catalan Ricardo Bofill, autorul monumentalei Primării Regionale din Languedoc Roussillon, pentru modernizarea cramei.
Din anii ’90, dezvoltarea turismului vinicol şi dorinţa de a afişa imaginea mărcii i-au determinat pe marii producători ai vinului de Bordeaux să-şi creeze şi o identitate arhitecturală.
Din zona Bordeaux-ului până la Napa Valley din California, trecând prin ţinuturile toscane, proprietarii de vii care produc vinuri clasificate nu mai apelează pentru proiectarea marilor crame decât la arhitecţi vestiţi. Renzo Piano, Jean Nouvel, Herzog&de Meuron, Frank Gehry şi-au dat măsura în astfel de construcţii. În fiecare an, noi edificii dublează colectoarele, înălţimea, zidurile de beton, ale acestor castele ce poartă numele viilor vestite.
Spaţiul polivalent de la Chateau Cheval Blanc
Ca şi lumea modei de acum 15 ani, care descoperea valoarea arhitecturii de lux pentru clădirile menite să adăpostească rochiile haute couture, marii producători de vinuri şi-au făcut o normă din construirea unor crame de lux. În domeniul modei, Renzo Piano construia pentru Hèrmes turnul din Tokyo, Jun Aoki ridica imobilul în formă de grămadă de geamantane pentru LVMH, iar strada Omotesando din capitala niponă devenea un muzeu de arhitectură, o adevărată avanscenă în care mărcile importante ale croitoriei se aliau cu semnăturile celebre ale arhitecţilor.
La Bordeaux s-a succedat gotha arhitecturii, de la Mario Botta, arhitectul Muzeului de Artă Modernă din San Francisco, la Christian de Portzamparc.
Grappa Nardini
Chiar dacă dorinţele comanditarilor nu s-au ridicat întotdeauna la dimensiunile celebrei „Bodega Marques de Risqual”, din Rioja, concepută de Frank Ghery, lucrările în domeniu de la „Château La Dominique” al lui Jean Nouvel, arhitectul Muzeului din Quai Branly, şi ale altor confraţi sunt demne de interes. „Marquès de Riscal” se ridică în mijlocul podgoriei cu acelaşi nume. Ansamblul adăposteşte o pivniţă cu milioane de sticle şi un centru de Spa cu vinoterapie. Clădirea, cu acoperişul din titaniu şi oţel inoxidabil, preia cele trei culori ale etichetei: roşu, auriu şi argintiu.
Grappa Nardini, rampa ce leagă cele două niveluri
„Când produci un vin de calitate, somptuos, cu o aură elegiacă, trebuie să-l prezinţi în pahare frumoase, fie şi de sticlă. Calitatea cere calitate, fiecare vin nobil trebuie să aibă palatul său. De asemenea, legea cere să fie îmbuteliat la faţa locului. Dacă, din fericire, un pământ bogat îţi permite să produci două tipuri de vin de calitate, pentru ca fiecare dintre ele să aibă dreptul de a se numi «chateau», trebuie să aibă crama lui. Din acest motiv, cramele se modernizează, apar unele noi, devin elegante…”, explica proprietarul castelului „Yquem”.
Gotha arhitecturii pentru clădiri viticole
Jean-Michel Wilmotte, Clos d’Estournel
Cea mai recentă construcţie datorată acestei înfloriri a arhitecturii de gen este semnată Christian de Portzamparc. Ea a fost inaugurată în podgoria „Chateau Cheval Blanc”, proprietatea lui Bernard Arnault, preşedintele LVHM şi a baronului Albert Frère. Linii sobre din beton alb, sticlă şi lemn dau impresia plutirii pe o corabie vegetală ce se ridică deasupra viilor de la Saint-Emilion, conferind locului rangul unei mărci de excepţie nu numai din punct de vedere vinicol, dar şi arhitectural.
Plasată pe unduirile colinelor Saint-Emilion, construcţia din beton, pierdută în mijlocul podgoriei, este inspirată din peisajul vălurit, cu curba şi contracurba ei, ca o aripă, sau acoperişul asemănător benzii lui Moebius, cu extremităţile revărsându-se în consolă, ca un vârf de romb rotunjit. În inima valului se deschide un spaţiu servind în acelaşi timp pentru degustări şi pentru manevrări. Camioanele pot aduce aici strugurii care trebuie triaţi. În acest spaţiu polivalent se îmbuteliază, se etichetează. Ondularea edificiului o aminteşte pe cea a Filarmonicii din Rio, pe care arhitectul a terminat-o în oraşul cariocăi. Acoperişul cu un strat de verdeaţă dă cramei aspectul unei clădiri ascunse în peisaj.
Mario Botta, Podgoria Chateau Faugeres
În acestă regiune, unde se folosesc în special cisternele din inox, Pierre Lurton, viticultor cu rădăcini în zonă, preferă bazinele din beton. „Folosim rezervoare din beton de 40 de ani. Este nevoie să continuăm demersul ca să nu existe o ruptură de stil în producţia noastră. Preferăm betonul inoxului: când este vorba de încălzirea sau răcirea mustului, agitaţia moleculară este mai blândă. Fundul şi pereţii rezervorului sunt străpunşi de ţevi prin care circulă încontinuu apa. În inox, diferenţa între centru şi pereţi este mai mare decât în beton, pentru că mişcările de convexiune sunt mai violente din cauza câmpurilor electromagnetice. Şi alte mari case folosesc betonul: Petrus, Lafite-Rothschild sau L’Evangile”, explica jurnalistului Philippe Trétiak directorul de la „Chateau Cheval Blanc”, responsabil cu vinificaţia.
Marques de Risqual
Christian de Portzamparc iubeşte acest material. Se foloseşte de el, ridicând ziduri de 40 de centimetri grosime, asigurând o izolare termică perfectă atât clădirii, cât şi rezervoarelor instalate la parter. Ca un joc hieratic de orgi, 57 de rezervoare din beton, de mărimi diferite, corespunzând fiecare unei parcele, tronează acum majestuos. În liniştea acestui spaţiu de criptă apar imediat similitudini cu bazilicile romane. Dar vinul este şi el o religie. Când se ridică capacul, aromele explodează. Dovada reuşitei la sfârşitul şantierului, afirma arhitectul cu umor, este „dorinţa enologilor de a deveni arhitecţi şi a arhitecţilor de a deveni enologi. Aceste rezervoare pot fi văzute şi ca pahare gigantice”. Construcţia a costat 13 milioane de euro pentru 5.200 de metri pătraţi, dar, la preţul vinului de această calitate, nu este mult.
Pivniţa pentru sticle de la Clos d’Estournel, decorată de Jacques Garcia
Jean-Michel Wilmotte a ridicat „Clos d’Estournel”. Arhitectul a amenajat clădirea existentă, numită „Pagoda”. Totul este în inox, mai ales cele 72 de bazine a căror formă o reia pe cea din secolul al XIX-lea. Tratarea vinului se face prin gravitaţie. Strugurii sunt pregătiţi sub teascuri, apoi coborâţi în bazine plasate la rândul lor pe elevatoare. Un rezervor din stejar este instalat la 11 metri sub pământ. Clădirea a fost decorată de Jacques Garcia ca un omagiu bizar al palatelor maharajahilor din Rajasthan.
Mario Botta a semnat recent „Castelul Faugères”. În noua clădire, rezervoarele sunt din stejar. De forma unui turn plasat în vie, crama foloseşte panta şi înălţimea pentru a crea gravitaţia. Se discern în fundal nervurile caracteristice limbajului arhitectului. Specialist în biserici, el a construit un spaţiu profan, dar sacru.
Rezervoarele de la Chateau Yquem
La o sută de metri de „Cheval Blanc”, Jean Nouvel construieşte o altă cramă pentru proprietarii de la „Chateu La Dominique”. Competiţia este strânsă. Un lucru devine clar. Până acum, pentru a câştiga „Premiul Pritzker”, Nobelul arhitecţilor, trebuia să fi construit un „Guggenheim”, port-drapelul unei mari case de modă şi, pe cât posibil, să semnezi anual un edificiu efemer ca al „Serpentine Gallery” din Londra. Va trebui acum să se adauge acestora o cramă, marcă de fabrică a celor mai mari arhitecţi. E adevărat că Christian de Portzamparc are deja „Premiul Pritzker”.
Din afara Franţei să menţionăm o singură realizare excepţională: „Grappa Nardini” din regiunea venetă, a arhitectului Massimiliano Fuksas. Laboratoarele de cercetare sunt cuprinse în două structuri de sticlă, în timp ce un auditorium este plasat sub pământ. O rampă spectaculoasă leagă spaţiile. Cu această arhitectură, realizată în 2004, cea mai veche distilerie a Italiei (4 milioane de sticle pe an) atrage mulţimi de turişti din întreaga lume.
