De-a lungul a peste un secol, viaţa lui Vincent Van Gogh, pictorul neliniştit al postimpresionismului a făcut obiectul multor analize şi judecăţi postume. Medici din întreaga lume au încercat să-i pună un diagnostic psihiatric în concordanţă cu noile descoperiri ale medicinii, să-i explice opera prin prisma schizofreniei, a sindromului maniaco-depresiv sau al paranoiei. Romanţată, ecranizată, viaţa lui a devenit subiect de speculaţii şi de emoţie pentru generaţiile ce i-au urmat.
Recent a apărut o nouă biografie a pictorului care repune în discuţie teza sinuciderii, la 121 de ani de la moarte. Doi americani, Steven Naifeh şi Gregory White Smith, distinşi cu Premiul Pulitzer pentru biografia lui Jackson Pollock, afirmă în cartea lor, „Van Gogh. The Life”, că versiunea oficială a sinuciderii este falsă. Ei au explicat în revista de investigaţii „60 de minute” a canalului de televiziune CBS că, după părerea lor, pictorul suferea mai curând de epilepsie decât de depresie şi ar fi fost ucis de doi adolescenţi, René Secrétan şi fratele lui, care au susţinut că nu au fost la Auvers-sur-Oise în ziua decesului. Mai mult, arma n-a fost niciodată găsită şi ei nu cred că Arthur Ravoux i-ar fi dat lui Van Gogh, abia ieşit dintr-un spital psihiatric, un pistol. Nici traiectoria glonţului nu este logică pentru o sinucidere, susţin autorii, care au ajuns la această concluzie după 10 ani de cercetări în care au avut acces nelimitat la arhivele Muzeului Van Gogh de la Amsterdam. Ei au consultat 28.000 de documente, printre care şi scrisori necunoscute până acum ale lui Vincent către fratele săi Theo şi către alte personae apropiate şi au lucrat spijiiţi de un mare număr de documentarişti şi traducători.
Van Gogh a murit la 37 de ani, în ziua de 29 iulie 1890. Locuia la hanul Ravoux din Auvers, de unde pleca pe câmp pentru a picta. Până în prezent, se considera că s-a împuşcat pe câmp înainte de reveni la han, unde a murit după două zile. Scriitorii americani amintesc absenţa unei anchete medico-legale şi a autopsiei, precum şi existenţa unui martor care l-ar fi văzut pe Van Gogh chiar înaintea morţii şi ar fi auzit o împuşcătură în curtea fermei din strada Boucher, la câteva sute de metri de han. Steve Naifeth este intrigat de cuvintele spuse de Van Gogh pe patul de moarte poliţiştilor care l-au întrebat dacă a vrut să se sinucidă: „Aşa cred, să nu acuzaţi pe nimeni”. Această remarcă l-a făcut să se intereseze de ipoteza emisă de istoricul de artă american John Rewald care vorbea, în anii 1930, despre existenţa unor martori oculari,.
„Zvonurile pe care le-a auzit spuneau că Vincent ar fi fost ucis din greşală de doi băieţi şi că el s-a hotărât să-i protejeze şi să facă pe martirul. Această versiune se potriveşte cu faptele”, considera Rewald. Cei doi autori ai biogrfiei actuale sunt convinşi că René Secrétan şi fratele lui, aparţinând unei familii bune din Paris, care îl hărţuiau regulat pe Van Gogh, erau acolo în acea vară.
René Secrétan, care a murit în 1957, a susţinut întotdeauna că pictorul i-a furat arma. Faptele îi implică pe cei doi băieţi, indiferent de faptul că a fost un accident sau un act deliberat. Van Gogh, bolnav, cu tendiţe de suicid şi frământat de spaima că ar fi putut deveni o povară pentru fratele său, ar fi fost, într-o oarecare măsură „recunoscător” pentru această rezolvare a problemei.
Comisarul Muzeului Van Gogh de la Amsterdam, Leo Jansen, consideră opera semnantă de Naifeh et Smith drept o biografie de referinţă pentru deceniile următoare.
