„Tandru grădinar al dragostei”, cum l-a numit Jacques Brel, italo-belgianul Adamo concertează mâine seară la Sala Palatului din Bucureşti. Concertul face parte dintr-un turneu de promovare a ultimului său album, apărut anul trecut, „De Toi a Moi”, produs de Dominique Blanc-Francard şi conţinând 14 cântece, toate compuse de Don Salvatore, unele interpretate în duet cu rapperul Oxmo Puccino („Rendez Vous Sur Gliese”), cu soprana Anne-Catherine Gillet („Pourquoi Tu Chantes?”), cu legendarul interpret şi compozitor Christophe („Jours de Lumiere”), cu actriţa Chantal Lauby („Tous Mes Mensonges”) şi cu fiica sa din afara căsătoriei, Amélie („T’aimer Quelque Part”). Ultima piesă de pe disc, „Alice”, are un conţinut politic, referindu-se la nerespectarea drepturilor omului în ţări ca Iran şi China, amintind de „Inch Allah”.
Născut în 1943 la Cosino, în Sicilia, se va muta cu familia, în 1947, în Belgia, la Mons. În anii ’50 îşi descoperă pasiunea pentru muzică şi o voce cu totul specială. Se prezintă la mai multe concursuri radiofonice, care au culminat cu o mare competiţie a Radio Luxembourg, în 1959. Eliminat la probele eliminatorii, este selectat totuşi de un membru al juriului şi câştigă concursul cu piesa „Si j’osais” (Dacă aş îndrăzni). Premiul i-a sosit la începutul anului 1960, în ziua în care se năştea sora sa mai mică.
După patru discuri ce trec aproape neobservate, are primul succes în 1963, cu „Sans toi ma mie” (Fără tine iubito), titlu şi cântec romantic diferit de curentul dominant în epocă, „yeye”, un amestec de rock american şi varieté franţuzesc. Succesul îl va duce pe scena celebrei Olympia din Paris, în deschiderea unui concert al lui Cliff Richard şi al cunoscutei formaţii „Shadows”. În acelaşi an lansează melodia „Tombe la neige”, devenită un „hit”, cum am spune acum, internaţional, din Europa în America şi până în Japonia. Refrenul este comparat de fanii niponi cu un haiku, ceea ce-i asigură o longevitate neobişnuită (72 de săptămâni în hit-parades) în preferinţele publicului şi un număr de admiratori constanţi pentru care Adamo cântă şi acum, aproape anual, în Ţara Soarelui Răsare. De altfel, piesa este considerată una dintre cele mai bune ale genului, alături de „Comme d’habitude” de Claude François sau „Et maintenant” de Gilbert Bécaud, fiind înregistrată de aproape 500 de ori, în întreaga lume, timp de 30 de ani.
Tânărul Salvatore Adamo cucerea publicul emisiunii „Salut les copains”, adevărata vitrină a muzicii timpului
Cântecele şi albumele se înlănţuie: „Vous permettez Monsieur” (1964), „Les Filles du bord de mer” şi „Mes mains sur tes hanches” (1965).
Anii ’60 sunt perioada de glorie a carierei, în care, influenţat de Jacques Prévert şi Georges Brassens, a compus o serie de melodii fredonate de ascultătorii de toate vârstele: „Viens, ma brune”, „Vous permettez Monsieur”, „La Nuit”, „Dolce Paola”, „Les Filles du bord de mer”, „Mes mains sur tes hanches”, „Ton Nom”, „Une meche de cheveux”, „Inch’Allah” etc. Acest ultim titlu a fost scris în 1967, la izbucnirea Războiului de şase zile dintre Israel şi Egipt. De altfel, de-a lungul carierei, a abordat multe subiecte de actualitate ale vieţi politice internaţioale, legate de Uniunea Sovietică, Spania franchistă, Liban, Bosnia…
Muncitor şi tenace, Adamo traversează curentele şi modele, reuşind, chiar şi în zilele noastre, să facă săli pline.
Probleme de sănătate în anii ’80 îi întrerup temporar cariera, dar spre sfârşitul anilor ’80 revine pe scenă. Era momentul unei nostalgii generale a anilor ’60 şi ’70, în care se înscrie perfect un CD cu cele mai bune titluri ale lui, ce cucereşte Discul de Aur în numai câteva luni. În 1992 apare albumul „Rêveur de fond” şi doi ani mai târziu, „C’est ma vie”, care se bucură de mare succes comercial. Critica apreciază varietatea temelor abordate şi excelenta finisare a ansamblului, chiar dacă imaginea acestui etern tânăr timid este un pic desuetă şi demodată.
În toamna lui 1999 sărbătoreşte 90 de milioane de discuri vândute în toată lumea (acum numărul albumelor sale, cântate în italiană, spaniolă, germană, olandeză, japoneză, portugheză, turcă, a ajuns la 100 de milioane), efectuând un turneu în Franţa, care va dura şi în 2001, consacrat şi apariţiei albumului „Par les temps qui courent” .
Amintiri despre fericire şi numai despre fericire
În 2003 lansează albumul „Zanzibar”. Un accident cerebral în 2004 îi întrerupe din nou activitatea, dar, în 2007, porneşte într-un turneu de promovare a unui nou album, „La part de l’ange”. Anul următor, „Le bal des gens bien” reia vechi melodii ale sale, reinterpretate în duet cu numeroşi cântăreţi francezi: Bénabar, Cali, Calogero, Julien Doré, Raphael, Alain Souchon, Yves Simon, Thomas Dutronc….
În sfârşit, în 2010, cel de al 22-lea album, „De toi à moi”, este încoronat cu Discul de Aur după numai patru luni de la apariţie.
Cavalerul Salvatore Adamo, titlul conferit în 2001 de regele Albert al II-lea al Belgiei, a fost interesat şi de cinema, jucând în „Les Arnaud”, alături de Bourvil, în „L’ardoise” cu Jess Han şi realizând un foarte poetic film, „L’île aux Coquelicots”.
Începând cu vârsta de 50 de ani, Adamo acordă un loc din ce în ce mai mare celorlalte pasiuni ale sale: literatura şi pictura. În 1995 a publicat un volum de poeme, „Les Mots de l’âme”, în 2001, a văzut lumina tiparului, la Editura „Albin Michel”, un roman în care amintirile joacă un mare rol: „Le souvenir du bonheur est encore du bonheur”. Anul trecut, Adamo a primit „Grand Prix International de Poésie Francophone”, al Societăţii Poeţilor şi Artiştilor din Franţa, pentru ansamblul operei sale.
Muzicianul, Ambasador al UNICEF
În momentul de faţă participă, alături de Julie-Anne Roth, la pelicula în curs de filmare, „Lili David”, regizată de Christophe Barraud, în care joacă propriul rol şi în care este luat ostatic de Lili David, eroina principală a filmului, care speră o răscumpărare.
Un portret filmat, „Salvatore Adamo, la vie comme elle passe”, de Serge Kochyne, în care apar şi Chantal Lauby, Dominique Farrugia, Arno şi Toots Thielmans, retrasează parcursul profesional al cântăreţului, aducând, prin imagini de arhivă, momente importante ale vieţii lui, cum ar fi întâlnirea cu Georges Brassens, călătoria în Ierusalim care a generat „Inch’Allah”, sau prezenţa sa într-un lagăr de refugiaţi din Kosovo, în calitate de Ambasador al UNICEF.
Concertul de la Sala Palatului va fi o ocazie de romantice rememorări pentru cei care l-au apreciat la începutul carierei şi o posibilitate pentru cei tineri de a descoperi un muzician de remarcabilă longevitate, graţie capacităţii de a îmbina lirismul cu realitatea.
