După ce în luna martie apărea la Editura “Laffont” cartea “Noi povestiri ale lui Bustos Domecq”, Editura “Adelphi” din Milano a propus şi ea un alt volum, “Şase probleme pentru Don Isidoro Parodi”, sub aceeaşi semnătură, la 70 de ani de la prima ediţie.
“Noile povestiri ale lui Bustos Domecq” este un roman scris de Adolfo Bioy Casares şi Jorge Luis Borges, apărut după ce cei doi monştri sacri ai literaturii argentiniene şi universale a secolului al XX-lea scriseseră deja “Şase probleme pentru Don Isidoro Parodi” şi “Cronicile lui Bustos Domecq”.
Aceste creaţii sub pseudonim au apărut şi în limba română, în volumul „Cărţi scrise în doi” (Editura Polirom, 2005, traducere, postfaţă şi note de Ileana Scipione). Timp de ani de zile identitatea lui Bustos Domecq a fost ascunsă. Ca să păstreze atmosfera de conspirativitate până la capăt, cei doi scriitori semnează unele dintre cărţulii printr-un pseudonim care a dat destul de furcă criticii argentiniene: Bustos Domecq. Borges şi Bioy Casares nu s-au mulţumit doar să născocească un nume, ci au construit şi o fişă biografică şi un profil literar. “Domecq este un funcţionar disciplinat, cu burtă, ghiul şi resurse pecuniare care-i permit să finanţeze publicarea unui dicţionar-mamut, iar ca scriitor, un diletant preocupat să-şi ridice în slăvi lăudătorii şi să-şi împroaşte cu noroi denigratorii, ca atâţia aspiranţi la laurii celebrităţii din zilele noastre şi dintotdeauna. Dar care, spre deosebire de cei mai mulţi dintre aceştia, are un ascuţit simţ al ironiei şi ascunde sub masca inocenţei o inteligenţă scăpărătoare”.
“Noile povestiri ale lui Bustos Domecq” formează un adevărat panopticum, în care cei doi autori fac un portret feroce al literaţilor, “elitei”, dar şi oamenilor obişnuiţi în relaţia cu lumea înconjurătoare, într-un stil plin de fantezie, aproape satiric, uneori la limita umorului negru. Volumul este, de fapt, o radiografie a culiselor societăţii argentiniene a anilor ‘20-‘70, de la mediul mafiei la cel politic, de la societatea evreiască la lumea diplomaţiei, fiecare personaj folosind limbajul specific categoriei sociale din care face parte.
Jorge Luis Borges
Astfel, o poveste de dragoste devine o afacere şi se termină cu o sinucidere, o greşeală transformă un scriitor antisemit într-un purtător de cuvânt al evreilor din Argentina, un diplomat francez omoară din simplă plăcere un diplomat argetinian, un personaj care adăposteşte un mafiot se trezeşte ameninţat cu moartea de către acesta, o tânără moare de frică după ce a văzut Sfânta Treime…
Primit de foarte tânăr în lumea literară, Bioy Casares l-a întâlnit pe Borges în 1931. A fost începutul unei lungi prietenii care le-a marcat creaţia şi a dus apoi la o fecundă colaborare, soldată cu aceste cărţi semnate sub pseudonimul Bustos Domecq. În momentul întâlnirii, în casa Victoriei Ocampo, sora scriitoarei Silvina Ocampo, care va deveni soţia lui Bioy Casares, Borges avea 30 de ani, iar Casares, 17.
Patru ani mai târziu, colaborarea celor doi a debutat cu o broşură publicitară pentru iaurt, în care fantezia scriitorilor în descrierea virtuţilor produsului i-a scandalizat până şi pe comanditari. “Citasem cazul unei familii bulgare a cărei mezină avea 90 de ani”, povestea Casares amuzat.
Prima aventură literară a tandemului, “Şase probleme pentru Don Isidor Parodi”, a apărut în 1942. “Bioy era, fără să pară, maestrul. Se opunea gustului meu pentru patetic, sentenţios şi baroc. Bioy m-a condus către clasicism”, mărturisea peste ani Jorge Luis Borges.
În ceea ce-l priveşte, Bioy oferă o versiune uşor diferită, referindu-se la acest prim volum: “Ne gândeam să scriem un roman poliţist clasic, cu o enigmă şi o soluţie, într-o proză directă, simplă şi clară. Dar am scris o poveste barocă, histrionică… Este ciudat pentru că amândoi eram convinşi că trebuie să scriem conştient, invers decât suprarealiştii”.
Jorge Luis Borges şi Adolfo Bioy Casares
S-ar părea că cei doi prieteni se distrau copios în serile în care, în casa lui Casares, după cină, începeau să inventeze, ceasuri la rând, aventuri criminale, intrigi poliţiste într-un stil din ce în ce mai burlesc, plin de butade. Şi astăzi, la 70 de ani de la acele momente, citind romanul seducător, lectorul poate simţi printre rânduri amuzamentul nemărginit care i-a dat naştere.
Cele şase probleme, construite ca dileme filosofice sau probleme de enigmistică, sunt rezolvate în închisoare de detectivul Parodi, personaj-parodie, un fost bărbier acuzat de uciderea unui măcelar.
Furtul unui diamant al unei contese rusoaice, dispariţia unui talisman de jad al unei statuete chinezeşti, un delict pasional, reglarea de conturi între adepţii unei secte sacerdotale, vendeta unui gaucho demodat şi o dezbatere doctă între un discipol pedant şi maestrul său într-un turneu literar sunt cele şase probleme ce trebuie investigate.
Situaţia de deţinut îl obligă pe Parodi la eforturi intelectuale, “o figură necesară şi poate inevitabilă în dezvoltarea literaturii poliţiste”, aşa cum scriu cei doi, într-o prefaţă apocrifă.
Autorii imaginează tipuri caricaturale, cum ar fi o colerică doamnă din lumea bună, un curtean chinez, un cavaler al artelor şi al pasiunii, “dedat în egală măsură sărbătorilor spiritului şi ale cărnii”.
Adolfo Bioy Casares şi Silvina Ocampo în casa lor unde s-au născut scrierile semnate Bustos Domecq
Cel mai interesant volum al celor doi este “Cronicile lui Bustos Domecq”, o serie de articole despre artişti şi alte figuri ale modernismului primei jumătăţi a secolului al XX-lea. Toate personajele sunt caracterizate prin bizarerie, iar umorul şi simţul detaliului construiesc situaţii pline de haz, imposibile, cum ar povestea lui Cesar Paladion, devenită celebră, care, considerând o vanitate scrierea fie şi a unui singur rând, îi publică pe marii clasici sub semnătura sa. Toate sunt desigur invenţii, exerciţii de stil ale celor doi autori.
Bustos Domecq devine astfel critic, jurnalist monden, într-un univers virtual populat de artişti conceptualişti… “Cronicile” propun o galerie de artişti de primă importanţă, care au revoluţionat domeniul lor de creaţie prin idei noi: un scriitor hiperealist care-şi duce metoda la ultimele consecinţe, un sculptor autor de piese conave, un inventator de artă culinară abstractă, partizani ai teatrului universal, pasionaţi ai arhitecturii funcţionale sau ai veşmintelor funcţionale, un poet eliptic sau doctrina relativităţii faptului istoric.
Textele sunt pline de referiri bibliografice, care, desigur, ca şi creatorii, nu se găsesc în niciun fişier sau dicţionar din lume.
