Ca un fanfaron, Sebastian Vlădescu se lăuda la o televiziune. Povestea că străinii îl întrebau miraţi, puteţi să faceţi asta, aveţi puterea să implementaţi aşa ceva? Vlădescu se lăuda ca la cucoane, fără să-şi dea seama că mirările străinilor puteau face trimitere la oroare şi la neîncredere.
S-ar putea ca în mirarea lor să fi încercat să-i spună, e aproape imposibil de făcut aşa ceva pe seama unei populaţii atât de sărace! Seamănă cu o mârlănie cumplită! Cu o agresiune cinică a unui inconştient. Cu o intervenţie din topor asupra mecanismului social! Numai gestiune de criză nu poate fi. Să zicem că totuşi străinii admiră această măsură nesăbuită prin curajul ei nemăsurat. Să tai din salariile oamenilor lor şi aşa modeste lor li se pare de necrezut.
Culmea este că abia acum apare lista completă a măsurilor trecute în scrisoarea de intenţie. Se măresc impozitele pentru deţinătorii mai multor case, se măresc taxele pe distribuţia medicamentelor, se măreşte şi impozitul pe drepturi de autor, pe dobânzi, pe bonurile de masă, se introduce o taxă de solidaritate pe pensiile „nesimţite” şi pe salariile mari din companiile de stat. Plus reducerea cu 25% a tuturor salariilor, a pensiilor cu 15% şi concedierea a 250.000 de angajaţi. Dacă adăugăm eliminarea subvenţiilor pentru agentul termic şi a unor forme de sprijin pentru fermieri avem o imagine aproape completă a măsurilor promise să fie adoptate spre relansarea României.
Ce observăm? Că ele îl privesc mai mult pe cetăţean şi se referă mai puţin la instituţiile statului. Scrie ceva despre desfiinţarea unor ministere? Dar despre reducerea numărului de angajaţi în televiziunea şi radioul publice? Câţi oameni vor pleca din serviciile secrete şi ce sume se vor economisi? Dar din funcţionarii parlamentari, guvernamentali sau prezidenţiali? Din statul pleaşcă moştenit ca organizare şi chiar ca funcţionare de la comunişti pleacă 250.000 de oameni, deşi nu este deloc clar dacă aceştia vor fi din instituţii locale sau din cele centrale.
Restructurarea veniturilor oamenilor săraci nu-i tot una cu restructurarea unui stat bugetofag. Pare inexplicabil faptul că politicienii se feresc să vorbească despre acest stat caracatiţă, costisitor, inert, paralizant, anti-progres. Şi totuşi, explicaţia este destul de simplă. De ce nici PSD, nici PDL nu atacă instituţiile mamut ale statului? Televiziunea şi radioul? Pentru că abia aşteaptă să le folosească. Serviciile secrete? Pentru că se tem de ele şi aşteaptă să le transforme în instrumente de putere. Guvernul şi descentralizatele? Pentru că acolo îşi plasează clienţii şi rudele.
Nu-i aşa că este extrem de logic şi de simplu să reduci salariile oamenilor, chiar să plăteşti cu câţiva morţi această reducere, decât să te atingi de marea maşinărie a statului?
