Peste 150 de lucrări, etalate la “Căminul Artei” (parter, etaj) şi la “Galeria Simeza”, peste 80 de artişti din toată ţara oferă, până în 3 decembrie, o radiografie a graficii contemporane româneşti.
Diversitatea tematicilor şi a tehnicilor, majoritatea clasice de această dată, dar şi printurile digitale sau alte modalităţi de ultimă oră de realizare formează un tablou complex şi, evident, imposibil de prins în întregime în spaţiul unei cronici de cotidian.
Sunt prezenţi pe simeze artişti consacraţi şi alţii mai tineri, graficieni prin excelenţă, dar şi pictori, sculptori, ceramişti sau textilişti care abordează cu egală măiestrie această artă ce privilegiază linia şi dialogul ei cu pata de culoare. Cu tendinţe spre abstract, cu compoziţii amintind prin cursivitatea liniei şi prin rafinamentul punerii în pagină manierismul, cu simbolistică vizând sacrul sau cu ironie tonică ori sarcastică, lucrările conturează universul cu o mie de faţete al lumii contemporane.
Peisaje sugerate, cum ar fi “Moară” de Ioan Atanasiu-Delamare sau “Casa neagră” a Danielei Catona, cu istoria ei sugerată prin fragmente de text care o înconjoară sau o traversează, spun o poveste pe care o reia, în alt registru, şi conceptual şi tehnic, Mariea Chiobaş Petcu în “Origini”. Li se alătură peisajele, să le zicem mentale, ale lui Iuri Isar, “Amintiri din realitatea imediată”, cu propensiune spre sacru, sau “Dimensiuni afective” ale Corneliei Kocsis-Josan ori “Arhitecură interioară” de Emilian Mureşan, de exemplu. Cristina Gloria Oprişa, cu “INflorscenţe”, oferă o compoziţie sensibilă şi decorativă, în timp ce, pentru Alina Rizea Gherasim, peisajul se supune în primul rând conceptului (“Arhitectura grădinii”), iar pentru Andreia Bianca Rotaru (“Home”), el devine locul interior al existenţei, în care casă înseamnă o sumă a locurilor şi a experienţelor memoriei.
Cristina Dora Gaurean, Purple haze
Alteori, peisajul se impune ca o viziune infantilă, rememorare afectivă a etapelor unei călătorii, ca în compoziţiile cu “cachet” turistic, în tehnică mixtă, “Copenhaga” sau “Hong Kong” ale Luminiţei Monica Radu.
Istoria sau povestea domină, mai mult sau mai puţin explicit, expunerea. Se pare că trăim o epocă în care întoarcerea la nararea lumii mari sau a celei personale ocupă locul central în toate tipurile de comunicare. Şi dacă Ovidiu Marciuc foloseşte câteva elemente simbolice (calul părând să iasă dintr-o frescă, monedele…) pentru a rememora “Romanii”, Alexandru Szabo restituie o curgere a evenimentelor şi oamenilor, a sacralităţii şi a legendelor în “Vitraliul castelului”, reiterare istorică cu iz de Ev Mediu. Povestea “Francescăi din Amalfi” a lui Petru Vintilă Jr., stranie sugestie dramatică, aminteşte de pictura metafizică a lui Chirico. Şi, desigur, “Povestitorul”, metaforă a creatorului, nu poate lipsi, schiţat monumental, generic, alături de calul înaripat al imaginaţiei, de Adriana Lucaciu, pandant, neintenţiont, dar sugestiv, al “Artistului” Crenguţei Corina Macarie.
Vasile Radu Igazsag, Amarcord
Cel mai des abordate sunt însă tematica astrală şi cea a introspecţiei şi a reflecţiei asupra omului în univers. Mesajul este, mai rar, unul tonic, nu atât prin “poveste”, cât prin modalităţile de expresie, ca în “Mesaj astral” al Lorettei Băluţă Lorincz, alteori de rafinată contopire într-o structură universală, ca în “Constelaţie 01”, semnat de Gyöngyi Zöld Károly, sau într-o geometrie perfectă a liniilor şi culorilor în “Muzica sferelor” a lui Tiberiu Nicolae Marianov, amintind de “Neoplasticism”.
Totul, între Marele Bang, amintit de Livia Mateiaş în “Explozie” sau de Alexandru Bălan în “Geneză”.
Omul între mit şi existenţa cotidiană, între absolut şi spectacol. Trupul ca loc al centrului lumii, ca în “Nud scris” de Constantin Apostol, sau ca expresie a jocului, a dansului, a eternei commedia dell’arte. Pentru Ioan Cuciurcă, el devine locul de întâlnire al energiilor, în “Trup şi culoare: Ferestrele trupului”, cu trimiteri la sacru şi la supliciu în acelaşi timp. Portretul poate fi metaforă a unei stări (“Graţia” de Liana Axinte) sau oglindă a zbuciumului interior. Remarcabil, în această a doua ipostază, “Autoportretul” neliniştitor al Ecaterinei Florina Gaşpar sau portretul metaforic, realizat cu o economie de mijloace admirabilă, de Cristina Dora Găureanu (“Purple haze”), ori de tristeţe copleşitoare, portretul izolatei “Estella” într-o lume amorfă, neinteligibilă, de Radu Şerban.
Elian, Alice
Trupurile se insereză în centrul unei lumi, ca “Personajul” lui Cristian Bădescu, o regizează, ca în cazul siluetei din “Mise en scène” de Mircea Bâtcă, sunt eroizate ca în “Exerciţiile de coabitare” ale lui Nistor Coita, cu rădăcini în mituri autohtone şi pierdute străluciri de icoană, sau “joacă” eterna poveste în “Serenissima – Commedia dell’arte” a Danielei Paşca. Commedia dell’arte adusă în zilele noastre de “Dansatoarele de ceară” ale Luminiţei Persa. Trupurile vin din vis, la Lucia Puşcaşu, se inserează într-un atfel de vis al istoriei şi devenirii la Valeriu Şuşnea, se înlănţuie fabulos în “Sarabanda” suprarealistă a lui Ioan Doru Vlădoiu sau urcă pe o scară mentală a sublimării spirituale ca muzicanţii din “Fără titlu” de Cristian Tarbă.
Ioan Doru Vlădoiu, Sarabanda
Un portret generic al omului, al artistului imaginează Hermina Csata în personajul redus la eboşa unui craniu care domină universul prin proiecţiile sale (“Privind cu ochii minţii”). Elian ne oferă într-un colaj amuzant şi sensibil istoria plină de sensuri a “Alicei” din Ţara minunilor, iar Dan Erceanu propune un drum interzis, cu o ironie stringentă şi umorul ce-l caracterizează, în “Les quatres dromadaires”.
Expoziţia “Grafica românească 2012” ar trebui văzută în mai multe etape. Ceea ce am schiţat aici este, în mod inevitabil, schematic şi, mai ales, incomplet. Marele merit al acestei manifestări este posibilitatea pe care o oferă publicului de a lua pulsul acestei arte în momentul de faţă, de a-i trasa direcţiile, de a descoperi ultimele creaţii ale unor artişti care expun rar, fie pentru că expoziţiile de grafică sunt, ca număr, inferioare celor de pictură sau sculptură, fie pentru că artiştii din alte oraşe ajung încă şi mai rar în faţa publicului bucureştean.
Dan Erceanu, Les quatre dromadaires
În încercarea de a sintetiza, dincolo de imposibilitatea de a-i aminti pe toţi expozanţii, am omis până acum câteva nume de artişti consacraţi, al căror talent şi importanţă în grafica românească sunt indiscutabile. Şi mă gândesc la Onisim Colta, la Olimpiu Bandalac, la Dan Cicorschi, la mai tinerii Mihai Ciplea şi Mirela Hagiu, la Emilia Persu…
Efortul organizatorilor a fost desigur notabil în actualele condiţii economice, la amploarea evenimentului adăugându-se şi un catalog-album, un excelent instrument de lucru, dotat cu un studiu introductiv aplicat al istoricului de artă Adrian-Silvan Ionescu.
