În iulie 1962, John Fitzgerald Kennedy a hotărât să instaleze un sistem de înregistrare sofisticat la Casa Albă, în Biroul Oval şi în Cabinetul său.
Activităţile lui, reuniuni, telefoane, convorbiri oficiale şi întâlniri cu colaboratorii şi cu fratele său Robert au fost astfel imprimate pe bandă.
265 de ore de înregistrări au fost încredinţate de familia Kennedy Arhivelor Naţionale în 1973. Ele au fost puse la dispoziţia specialiştilor începând cu 1983.
Cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la preşedinţia lui Kennedy, Biblioteca “John F. Kennedy” din Washington şi istoricul Ted Widmer au selectat atent cele mai cuprinzătoare şi importante înregistrări, editând o carte de 300 de pagini, “Listening In. The Secret White House Recording of John F. Kennedy”, apărută la Editura “Hyperion”, cu o prefaţă de Ted Widmer, şi două CD-uri, care durează două ore şi jumătate, ce relevă o sumă de aspecte din viaţa particulară şi oficială a fostului preşedinte american. Rezultatul este o nepreţuită arhivă istorică. “O secţiune a Puterii, o călătorie în interiorul Casei Albe”, cum apreciază cronicarul italian Umberto Gentiloni.
Foarte puţină lume, chiar din cercul apropiaţilor, stia că preşedintele înregistra. Sistemul a fost desfiinţat imediat după asasinarea lui.
Kennedy a urmat linia predecesorilor săi, Roosevelt, Truman, Eisenhower, care îşi arhivaseră într-o oarecare măsură convorbirile particulare. Dar selecţia de la începutul anilor ‘60 reprezintă un salt calitativ, fiind un proiect de largă respiraţie. Numai câteva luni de înregistrare, cuprinzând însă situaţii relevante, de la pregătirea discursurilor oficiale la discuţii internaţionale, de la tensiunile interne la tentativele de a promova o sesiune de diagoluri şi comunicarea cu Uniunea Sovietică. Multe întâlniri, mai ales formale, dar şi altele intense şi dificile, de la criza cubaneză la Vietnam, de la programul spaţial la testele nucleare.
John F. Kennedy la Casa Albă în 1962
Apar, de asemenea, câteva note, cum ar fi o cartolină pe care şi-a notat pronunţia pentru cuvintele în germană şi în latină din celebrul discurs de la Berlin, din 26 iunie 1963.
Nu lipsesc tensiunile privind drepturile civile, pe care preşedintele le urmăreşte cu înfrigurare. Face faţă mişcărilor care zguduiau America, primeşte în Biroul Oval o delegaţie a protagoniştilor marşului de la Washington “For Jobs and Freedom”, în 28 august 1963. Dar, la scurt timp de la întâlnire, tensiunile nu se netezesc, apar noi conflicte. Kennedy vorbeşte cu guvernatorii statelor din Sud, încearcă să atenueze fricţiunile şi neînţelegerile.
În 19 septembrie, la câteva săptămâni după Marş, Martin Luther King se întoarce la Casa Albă. Tonul său este peremptoriu. Preşedintele îl ascultă în tăcere. “Situaţia de la Birmingham şi din Alabama pune sub semnul întrebării destinul şi imaginea naţiunii noastre. Sunt multe exemple care conduc la această concluzie”. Reverendul cere o maximă implicare şi coerenţă. Timpul este scurt, America arde în lipsa garanţiilor. “Există o mare problemă legată de brutalitatea poliţiei”.
După o dicuţie intensă cu preşedintele, King îşi clarifică punctul de vedere: “În acest moment, problema este continuitatea. Comunitatea negrilor este gata să ajungă la un punct de criză. Are sentimentul frustrării şi este confuză, se simte izolată şi neprotejată. Dacă mergi pe stradă, nu te simţi în siguranţă. Dacă te închizi în casă, te temi că ţi se poate arunca o bombă. Nici măcar în biserică nu te simţi în siguranţă. Sunt convins că dacă nu se face ceva pentru a oferi o nouă speranţă comunităţii negrilor, un sentiment de protecţie şi de integrare, ne vom găsi în curând în cel mai rău conflict rasial pe care această ţară a trebuit să-l înfrunte până acum”.
O convorbire dramatică, în timp ce Ku Klux Klan-ul răspândea teroare. Preşedintele dialoghează şi înregistrează pentru a lăsa un semn, o urmă a muncii lui
Din acest motiv, convorbirile sale sunt materiale preţioase, amintesc complexitatea istoriei.
În înregistrări apare şi o conversaţie cu fiul său în vârstă de 5 ani
“Cel mai mare inamic al adevărului nu este minciuna – deliberată sau incorectă -, ci mitul, persistent, convingător şi nerealist. Prea adesea ne agăţăm de clişeele celor care ne-a precedat. Sau cădem în capcana interpretărilor prefabricate ale faptelor, ne mulţumim cu păreri fără să gândim”. La jumătate de secol de la preşedinţia lui Kennedy, cuvintele sale, pronunţate la Yale în 11 iunie 1962, capătă o nouă sevă.
Potrivit fiicei preşedintelui american, Caroline Kennedy, convorbirile înregistrate “relevă latura umană a preşedinţiei”.
În general, nu ştim prea multe despre ce se întâmpă în „camerele Puterii”, în locurile îndepărtate şi interzise în care “mai-marii” Pământului iau decizii, negociază soluţii sau strategii. Suntem informaţi punctual despre deciziile finale când un mesaj intră în circuitul informaţional.
Cartea cuprinde şi transcrierea unei benzi din timpul unui dejun privat al familiei Kennedy de la casa din Georgetown, în ianuarie 1960, la câteva zile după ce John Kennedy anunţase că intră în cursa pentru alegerile prezidenţiale. Acesta a fost înregistrat de James M. Cannon, corespondent al publicaţiei “Newsweek”, şi a fost dat “Bibliotecii Kennedy” după moartea lui Cannon în 2011. Kennedy discuta deschis despre dorinţa sa de a se afla pe scena politică a lumii, “aşa cum juca teatru la Yale în fiecare sâmbătă”. Dar, dincolo de glumă, se dovedeşte reflexiv, vulnerabil şi încrezător. Minimalizează rolul banilor în succesul său, spunând că datorează mai mult numelui său de familie decât bogăţiei.
Valoarea acestei cărţi, afirmă criticii, constă în faptul că “este prima dată când materialul a fost publicat într-o colecţie cu adnotări şi un istoric serios trasează contextul fiecărei conversaţii”.
