Jean-Michel, risipitorul, a realizat în 10 ani aproape 1.000 de pânze, cele mai bune dintre ele fiind expuse la Muzeul de Artă Modernă al oraşului Paris, până la 30 ianuarie 2011. Este cea mai importantă retrospectivă a artistului, organizată în Franţa cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la naşterea lui.
Descoperind pictura prin graffiti la 17 ani, aparţinând generaţiei de grafferi americani de la sfârşitul anilor ’70, a trecut ca un meteor din stradă în galerii şi în sălile muzeelor.
A intrat în pictură „cu efervescenţa unei comete şi a plecat cu viteza unei onomatopee”, cum scrie unul dintre exegeţii săi. „Buum!” era expresia lui favorită. Nimic uimitor pentru un ştrengar care a folosit pictura ca pe o explozie şi care într-un deceniu a realizat opera unei vieţi. Existenţa lui are caracterul clandestin al unei revoluţii.
Băiat şi câine într-un stingător
Născut chiar înainte de Crăciun, în 1960, dintr-un tată haitian şi o mamă de origine portoricană, Jean, cum i se spunea, a frecventat de timpuriu muzeele newyorkeze, de la MoMA la Metropolitan, trecând prin Muzeul Brooklyn. Mama lui, Matilde, i-a încurajat creativitatea, tatăl, Gerard, îl admiră: „Era atât de viu, atât de inteligent, un spirit absolut extraordinar… A desenat şi a pictat toată viaţa, de la vârsta de trei sau patru ani”. A fost în sensul cel mai nobil al termenului un autodidact. La liceul City-As-School, în care elevii au posibilitate să efectueze activităţi plătite incluse în programă, Basquiat l-a cunoscut în 1977 pe grafferul Al Diaz. Cei doi prieteni au început o colaborare artistică sub semnătura SAMO (SAMeOldshit – mereu acelaşi rahat). Tot Manhattanul este acoperit de semnele revoltei lor. „Este sfârşitul religiilor care spală creierele, al politicilor care nu duc nicăieri şi al filosofiilor de doi bani”, scriau ei, de exemplu.
Retrospectiva pariziană cuprinde peste 150 de opere etalate în 12 săli, ce refac traseul săi artistic, de la sfârşitul anilor ’70 până la ultimele lucrări din 1988. Piesele provin din muzee şi din colecţii particulare, americane şi europene, reconstituind cronologic creaţia lui şi dând măsura importanţei lui în artă şi dincolo de anii 80.
Biblia şi mitologia voodoo
Pietonul
În 1979, o inscripţie anunţa: „SAMO a murit”. Basquia, nebunul după jazz, fondează împreună cu trei prieteni, printre care şi Vincent Gallo, o trupă, numită „Gray”, după numele unui tratat, „Anatomia lui Gray”, pe care mama lui i-l dăruise în copilărie. Aventura a durat mai puţin un an. Din 1980 devine obsedat de pictură.
A fost nevoie de o perioadă de timp pentru a i se accepta statutul de mare pictor. Din experienţa străzii, artistul s-a hrănit numai pentru a o depăşi. La 16 ani, când se lansează în graffiti, era deja diferit de ceilalţi. În timp ce amicii lui pictau vagoanele dezafectate ale metroului newyorkez, el atacă uşile şi faţadele din Lower Manhattan, mai ales din apropierea marilor galerii de artă ale vremii. Semnătura comună SAMO n-are numic din eleganţa rotunjită a epigrafiei tradiţionale. Formată din litere drepte, ea izbucneşte în peisaj.
Urmează o expoziţie într-un imobil gol din Times Square organizată de un grup de artişti. Participă staruri ca David Hammons, Jenny Holzer sau Kiki Smith, dar entuziasmul publicului este stârnit de grafferi. Sunt primii paşi ai lui Basquiat către succes. La expoziţia „New York/ New Wave”, din 1981, este remarcat de galerişti imortanţi, ca Emilio Mazzoli, care îi propune o expoziţie în Italia, Annina Nosei, care îl invită să lucreze în subsolul galeriei sale şi care devine pentru un timp principalul cumpărător al lucrărilor, şi, mai ales, Bruno Bischofberger, care va juca un rol decisiv în destinul său fulgurant.
Universul lui pictural combină mitologia voodoo cu Biblia, banda desenată, eroii afro-americani ai jazzului şi boxului, reclama, definind o contra-cultură urbană, ţinând de underground, violentă, liberă şi plină de vitalitate.
Mereu zdrenţăros, dar purtându-se ca un prinţ, epatează ringurile de dans de la Mudd Club cu stilul său şi un cerc de prieteni cu generozitatea. Devine „copilul radios”, pentru a relua termenul primului său exeget, Rene Ricard, din „Forum”. Larry Gagosian îl reperează şi îi oferă o expoziţie la Los Angeles în mai 1982. La nici 21 de ani este invitat la „Dokumenta 7” de la Kassel. În 1984, este primul artist afro-american şi cel mai tânăr de la Bienala Artei Americane de la Whitney Museum din New York. În toamna aceluiaşi an Bischopfberger îl duce la „Fabrica” lui Warhol. Imediat complici, bărbatul cu părul argintiu şi puştiul se fotografiază împreună. La mai puţin de două ore de la plecarea sa, Jean-Michel îi trimite lui Andy un dublu portret al lor care îl încântă pe acesta, „Dos Cabezas”. Expoziţiile se înmulţesc. Neliniştit că unii critici îi reproşează că s-a înţelepţit, pleacă în exil pe o insulă hawaiiană în 1984. Îşi împrospătează resursele şi se lansează apoi într-o colaborare la şase mâini cu Francesco Clemete şi Warhol, la o iniţiativă a lui Bischofberger, chiar înaintea expoziţiei sale de la Galeria Mary Boone, care a fost un success răsunător. De la Edinburgh la Londra, muzeele engleze încep să-i organizeze retrospective cu operele create în numai câţiva ani. În 1985, „New York Times Magazine” îl publică pe prima pagină cu titlul „Artă nouă, bani noi: marketingul unui artist american”. Africa, pământul pierdut şi rămas mitic pentru cel care îşi popula pânzele cu motive ale istoriei ei, îl primeşte în 1986. Ar fi putut fi începul unei noi etape. Dar moartea bruscă a lui Warhol îi dă o lovitură puternică în anul următor. Se închide din ce în ce mai mult în el însuşi, drogul devine compania lui zilnică. Un ultim exil în Hawaii nu va servi la nimic. Moartea survine la 12 august 1988.
Fetişuri nemuritoare încrustate cu onomatopee
Fără titlu, 1981
Pânzele lui sunt pline de cuvinte enigmatice, de interjecţii, de haikuuri remarcabile, pe care Michel Enrici le numeşte „mitogramme”, şi care fac analiza operei lui dificile pentru critic, „care nu ajunge niciodată să le interpreteze complet, iar el însuşi a avut grijă să nu ofere nicio cheie”, explică Marie-Sophie Carron de la Carrière, comisarul expoziţiei pariziene. „Pot fi o reţetă de bucătărie, meniul unui restaurant, titluri de jazz, nume de boxeri… Nu există nicio limită între viaţa cotidiană şi ştiinţă. În final, el atinge o dimensiune cvasi alchimică a limbajului, o formă de erudiţie care n-are nimic academic. Dar nu trebuie să uităm dimensiunea muzicală a acestor cuvinte, efectul de ritm sincopat pe care îl dau, prin repetiţie, picturii”.
Vizitând muzeele din copilărie, cufundându-se în cărţi, Basquiat şi-a construit o istorie a artei personală, de la Rembrandt la Picasso. A fost influenţat de John Dos Passos şi William Burroughs, iar întâlnirea cu opera lui Cy Twombly a fost un şoc. De la acesta vin „zgârieturile, ştersăturile, cuvintele cu evocări îndepărtate, raportarea la istorie, la celelalte culture”, după părerea aceleiaşi Marie-Sophie Carron de la Carrière. Jucându-se cu tonalităţile fove, mărturiseşte admiraţia pentru Dubuffet şi Matisse. Celebrele „Combine Painting” ale lui Rauschenberg îl marchează la fel de profund, cu includerea lor de materiale şi obiecte şi îl hotărăsc, către 1982, să renunţe la şasiu şi să picteze pe suporturi mai puţin ortodoxe, de la frigidere la plăci de lemn. Arta africană rămâne însă sursa de inspiraţie primordială: multe dintre figurile lui sunt măşti, încărcate de o incredibilă energie spirituală. Se foloseşte de motive ca de o putere magică, a cărei conştiinţă o avea datorită rădăcinilor sale haitiene. În anii ’80 el oferă fetişuri nemuritoare.
Coroana bufonilor devenită blazon
Coroana care îi serveşte de semnătură
Avea adesea impresia că nu şi-a terminat pânzele îaninte să-i fie smulse pentru vânzare. Şi asta pentru că arta lui Basquiat se joacă într-un gest nesfârşit, plin de reveniri febrile, de texturi voit stângace. Grafismul suav al pompierismului postmodern, cultura pop îl smulge oricărei tradiţii. Realizează o radiografie spontană a inconştientului lui şi a celui al New Yorkului anilor ’80. Maxilarele cvasi-anatomice ale lucrării „Fără titlu”, din 1981, lasă să transpară o figură de abanos pătată cu roşu şi galben, plină de peri, marcată de cicatrice ca fetişurile vechi. Penelul lui este nervos, într-un continuu du-te-vino pe suport, se joacă cu transparenţele şi cu apariţiile. BD, seriale televizate, amintiri din cluburile de noapte, diatribele hip-hop se insinuează în pânzele sale, în asociaţii libere, oferind o imagine haotică. Cu cât opera sa se maturizează, cu atât motivele devin mai complexe. În ultima perioadă apar dintr-odată mari suprafeţe libere, ca în „Călărind moartea”, un dans macabru, plin de vesele sincope jazzistice. După moartea sa prematură, provocată de o supradoză, a lăsat o operă considerabilă, 1.000 de pânze şi 2.000 de desene, în care moartea, rasismul şi propria biografie sunt personajele principale.
Aşa cum pentru pentru Carnaval săracii se încoronează, bufonii devenind monarhi, comunitatea afro-americanilor, mai ales lumea jazzului, îşi creează cărţi de vizită princiare. Ellington se proclama Duke (Duce), Basie s-a declarat Count (Conte), Lester Young se prezenta President. Boxerii făceau acelaşi lucru. Cassius Clay era „împăratul”. Basquiat, a cărui pasiune pentru jazz este cunoscută, şi-a confecţionat o coroană mică, aurită, cu fleuroni ascuţiţi, un fel de aură solară, care-i servea de semnătură, inspirată de regii trompetei din New Orleans. Coroniţă magică, incantatorie, pe care artistul a plasat-o pe capul unui dinozaur. Basquiat a resimţit toată viaţa opresiunea rasistă. Bogat şi celebru fiind, i s-a refuzat un taxi la Aeroportul Kennedy, de exemplu.
Viaţa sa intensă, în care star sistemul şi revolta erau direcţiile principale, a inspirat, în 1996, filmul „Basquiat” al pictorului şi cineastului Julian Schnabel. Tamara Davis a realizat, în 1981, un film în care Basquiat îşi joacă propriul rol, intitulat, „Jean-Michel Basquiat – The Radiant Child”, iar Edo Bertoglio a semnat un documentar al scenei underground newyorkeze, în care locul central îl ocupă graffitiurile tânărului homeless ce avea să devină copilul teribil al picturii americane şi nu numai.
