În 1807, la Viena, în palatul dotat cu o excelentă sală de concert al marelui meloman, prinţul ceh Joseph Franz von Lobkowitz, Ludwig van Beethoven oferea în primă audiţie „Concertul pentru pian nr. 4”, compus între 1805 şi 1806, cântând el însuşi partitura solistică. Prinţul Lobkowitz era unul dintre cei mai importanţi mecena ai compozitorului, care i-a dedicat mai multe creaţii ale sale. Piesa este considerată cel mai dificil concert al lui Beethoven, din cauza diferenţelor între cele trei mişcări ale compoziţiei, a combinaţiei de virtuozitate şi patos şi a echilibrului fragil între solist şi orchestră.
Concertul, reluat în timpul vieţii lui Beethoven o singură dată, în 1808, la Theater an der Wien, a cunoscut în anii ’90 mai multe înregistrări cu solişti şi dirijori celebri. Continuând tradiţia topului înregistrărilor celebre, revista „Classica” s-a oprit şi asupra acestei piese.
Muzicieni de calibru au încântat melomanii interpretând acestă piesă, printre ei aflându-se, de-a lungul timpului, pianiştii germani Wilhelm Backhaus, Freddy Kempf sau chilianul Claudio Arrau.
Criticii topului de la „Classica” au reţinut opt versiuni dintre cele mai recente: Maurizio Pollini şi Claudio Abbado, care, în 1992 şi 1993, au oferit un ciclu, împreună cu orchestra din Berlin, rămas un punct de referinţă în discografie. În 1998, o înregistrare de clasă a integralei concertelor beethoveniene a fost realizată de japoneza Mitsuko Uchida, sub bagheta dirijorului Kurt Sanderling, vestită mai ales pentru Concertul „Împăratul”. Lang Lang dirijat de Eschenbach, Aimard şi Harnoncourt, tunisianul Jean-Marc Luisada şi Mikko Franck, Alfred Brendel şi Sir Simon Denis Rattle, Yefim Bronfman şi David Zinman, Hélène Grimaud şi Kurt Masur.
Către anul 2000, modalităţii clasice de interpretare a acestui concert i s-au adăugat aşa-numitele viziuni „camerale” sau „iconoclaste”. Integralele imprimate de Brendel – Rattle (1999), Aimard- Harnoncourt (2003) sau Bronfman – Zinman (2005) încearcă să răstoarne tradiţiile. Întâlnirea între bătrânul maestru austriac Brendel şi un dirijor inventiv ca Rattle şi celebra Orchestră Filarmonică din Viena deschide şirul. Urmează concertul de la Zürich, în care Bronfman şi Zinman caută o expresie modernă. Critica i-a reproşat lui Nikolaus Harnoncourt o anumită indiferenţă în modalitatea de abordare.
Celelalte audiţii ale piesei nu provin din integrale. Au fost eliminate, din motive de coerenţă, două versiuni înregistrate pe instrumente de epocă. Cea a lui Robert Levin şi John Eliot Gardiner, extrem de apreciată de public şi critică, şi o alta, mai radicală, realizată de Arthur Schoonderwoerd cu ansamblul său „Cristofori”.
Pe primul loc în aprecierea criticilor de la „Classica” s-a situat versiunea Mitsuko Uchida – Kurt Sanderling, considerată irezistibilă pentru „viziunea universală şi pentru marea sinteză pe care o realizează între tonul sobru al Orchestrei Concertgebow din Amsterdam şi virtuozitatea «imperială» a pianistei, între forţă şi lirism”. Urmează Lang Lang şi Christof Eschenbach, o fericită întâlnire a Orchestrei din Paris, care a sunat „à la Karajan”, şi un pianist care „poate orice”. Dorindu-se surprinzătoare, versiunea Aimard – Harnoncourt, cu pasaje „teatrale”, minunat cântate, încearcă să reînvie spiritul de improvizaţie al epocii compozitorului. Un oarecare „decorativism” al interpretării o clasează pe locul al treilea. Deşi considerată „demonstrativă” şi „lipsită de sinceritate”, înregistrarea Luisada – Franck ocupă locul al patrulea, pentru dialogurile pian-instrumente, extraordinare, pentru echilibrul şi frazarea magistrală.
Cele mai aprinse controverse le-au stârnit Brendel – Rattle, care ocupă locul al cincilea. Apreciată de unii critici drept plină de poezie şi capabilă să combine măreţia şi misterul, sub bagheta de mare precizie ritmică a dirijorului, s-a argumentat că este lipsită de simplicitate: „Prea multă expresie omoară expresia”.
Un tempo viu, un elan şi o claritate fermecătoare au plasat versiunea Bronfman – Zinman pe următorul loc, reproşându-i-se lipsa lirismului, în timp ce cuplul Grimaud – Masur n-a ocupat decât locul al şaptelea, în pofida faptului că ei propun un Beethoven tulburător, vehement şi eroic. Dar interpretarea sensibilă a pianistei a avut de luptat cu „zidul” orchestral imposibil de străpuns al Filarmonicii newyorkeze.
Pe ultimul loc, opt, versiunea, de altfel de referinţă în interpretările beethoveniene, Pollini – Abbado, în primul rând din cauza orchestrei, lipsită de personalitate, prea neutră, dar şi a interpretării pianistului, considerată oarecum banală.
