Domnule ambasador, au ajuns foştii noştri diplomaţi într-o situaţie delicată?
Fără diplomaţie, fără relaţii externe consolidate, o ţară nu poate supravieţui, indiferent de cum este această lume în care trăim, mare sau mică. De ce am ajuns noi în acest hal, cine sunt aceşti oameni care îşi permit să şteargă cu „buretele” tot ce-a fost bun, este o întrebare esenţială, iar rezolvarea poate veni doar gândind profund asupra unor chestiuni vitale, asupra existenţei şi viitorului ţării. Noi vom rezista ca naţiune doar dacă ne vom păstra teritoriul şi oamenii cu conştiinţa naţională.
Nu mai avem cu cine dialoga, nu am primit până acum răspunsuri de la nimeni. Am ajuns, dragă domnule, la limita supravieţuirii. Nu se poate aşa ceva, trimitem scrisori şi memorii la preşedinte, la prim-ministru, la ministrul de Externe… Păi ştiţi cum e în Australia? Acolo dacă-i scrii şefului statului, primeşti obligatoriu răspuns sub semnătura lui, în el ai încredere căci de aceea i-ai scris! La noi ai două şanse: să nu ţi se dea niciun răspuns sau să-l primeşti după nu ştiu cât timp de la vreun neica-nimeni. Eu sunt ardelean şi ţin foarte mult la corectitudine şi la seriozitate în muncă. Am ajuns însă la un grad insuportabil de umilinţă. Am fost trataţi ca ultimii oameni de către conducerea ministerului, n-am primit niciun răspuns la solicitările noastre timp de trei ani şi acum batem drumul tribunalelor să ne judecam cu o putere autistă.
Ce înseamnă asta, pierdere de timp, de bani?
Este o chestiune de umilinţă, de stres, de desconsiderare totală, ca şi cum de-abia se-aşteaptă să dispari din societate sau de pe pământul ăsta.
Cum se făcea selecţia ambasadorilor înainte şi cum se face acum?
Avem încă în vigoare un statut al corpului diplomatic, iar acolo sunt stipulate reguli foarte clare cum se fac promovările, însă acum nu se mai respectă nimic. Este suficient să ai o fustă scurtă, să fii o vădană frumuşică şi să pleci ambasador…
Sau să-ţi „cumperi” postul…
Sigur, păi gândiţi-vă – spun o chestiune aşa în treacăt -, până în ’89 în Ministerul de Externe eram, cu totul, 720 de diplomaţi în centrală şi în exterior. Ştiţi câţi sunt acum?
Doar dacă-mi spuneţi dumneavoastră… 2.000?
Peste 3.000! Ce fac aceşti oameni? Unde e diplomaţia românească, unde sunt iniţiativele noastre, unde ne sunt relaţiile economice? Avem aproape 100 de consilieri comerciali plătiţi de guvern, pe lângă fiecare ambasadă sau consulat. Cine i-a numit? Pe ce bază? Ce fac ei acolo? Odată ne asumam răspunderea schimburilor comerciale, acum se ascund toţi după degete şi spun că economia e privată. Lucrurile trebuie aduse pe făgaşul lor normal.
Uitaţi o scrisoare primită recent de la un secretar general din Ministerul de Externe. V-o spun aşa, ca fapt divers apropos de pensiile noastre mizere. L-am întrebat cum e posibil ca MAE să nu ridice un deget pentru rezolvarea problemei pensiilor diplomaţilor. Ştiţi ce mi-a răspuns? „Domnu’ ambasador, de ce nu v-aţi făcut securist ca să primiţi şi dumneavoastră o pensie mai mare?” Eu n-am putut să cred că după 40 de ani de muncă pentru ţara mea îmi aud urechile asemenea lucruri.
Daca aţi fi în postura consilierului de taină al ministrului de Externe, ce sfaturi i-aţi da pentru redresarea noastră în plan diplomatic?
În primul rând i-aş recomanda o analiză clară a posibilităţilor noastre de acţiune şi o radiografiere a oportunităţilor noastre economice pe plan internaţional. Cum vă explicaţi că Asia este absentă din relaţiile noastre? America Latină, Africa, Orientul Mijlociu… Am stat în genunchi în faţa Uniunii Europene. Aud tot timpul aberaţii de genul: „Trebuie să executăm directivele UE!”. Stai, domnule, că participăm la elaborarea lor şi trebuie să le negociem! Să luăm în discuţie doar vizele pentru cei din Basarabia. Este o aberaţie, noi trebuie să ne vedem de interesele noastre. Apoi identificarea oamenilor potriviţi pentru a face acest lucru şi înhămarea la treabă pentru a ne realiza obiectivele. Ar fi o nebunie să schimbi brusc personalul de la Externe. Însă mulţi, foarte mulţi, n-au ce căuta acolo.
Vin oare tinerii din noua generaţie pregătiţi pentru a face faţă muncii în diplomaţie?
Nu, dar pot fi pregătiţi conform prevederilor din statutul Corpului Diplomatic. Trecerile la anumite grade, secretar 2, secretar 3, se fac în mod normal doar în anumite condiţii, după câţiva ani de zile, sunt stagii de pregătire, de dobândire a experienţei. Însă acum diverşi „băieţi şi fete”, pe nu ştiu ce criterii, fiul lui cutare, nepoata lui cutare, ajung ambasadori. Şi mai e o chestiune! Sunt oameni care sunt transferaţi în mod absolut nestatutar şi neprofesional de la un post la altul, fără a mai reveni în ţară.
Suntem pierduţi cu totul sau mai avem vreo şansă?
A, nu… nu! Eu cred în ţara asta şi în poporul ăsta. Mă lupt „la baionetă”, chiar aşa de pe poziţia asta pe care o am. Nimic nu este pierdut, trebuie doar un pic de răbdare şi de iniţiativă.
Aveţi sufletul tânăr…
Altfel nu poţi lucra în diplomaţie. Mi-aduc aminte când eram în Australia şi a venit un ziarist să mă întrebe cum se simte un diplomat român departe de ţară. Şi i-am spus: „Domnul meu, un diplomat român nu poate fi departe de ţara lui. Indiferent unde se află, el trebuie să fie tot timpul cu un picior acasă. Daca nu ştie să simtă, să se exprime româneşte şi să fie informat în permanenţă cu ceea ce se întamplă în ţară, nu poate avea «piciorul în ţară» şi implicit nu poate fi un diplomat adevărat”.
