Deputatul Emil Boc, în 2003, a fost una dintre marile speranţe ale politicii româneşti. Aproape toate tezele sale au fost apreciate şi susţinute de presă şi au atras chiar şi respectul unei majorităţi parlamentare (PSD + UDMR+ independenţi + câteodată PRM) care nu avea nici cea mai mică problemă în a-şi impune voinţa. Tot ce susţineau Emil Boc şi PD în 2003 – mai ales atunci când s-a dezbătut revizuirea Constituţiei – nu mai este valabil pentru acelaşi Emil Boc şi PDL în 2010. Vă prezentăm un prim episod al inconsecvenţelor din activitatea politică a lui Emil Boc şi a PDL, aşa cum reiese din stenogramele Camerei Deputaţilor din iunie 2003.2003: Ordonanţele de urgenţă, un atentat la Constituţie
Pe 30 iunie 2003, în plenul Camerei Deputaţilor, în cadrul dezbaterilor privind proiectul de revizuire a Constituţiei, Emil Boc spunea: “Credem că amendamentul Partidului Democrat, care vizează restrângerea posibilităţii Guvernului de a emite ordonanţe de urgenţă doar la situaţiile în care avem de-a face cu o stare de necesitate, cu o stare de asediu, cu o stare de război sau cu calamităţi naturale, aşa cum au formulat textul şi colegii de la UDMR, se impune. De ce? Procesul legislativ permite atât Guvernului, cât şi Parlamentului să parcurgă unele proiecte de lege sau unele propuneri legislative în proceduri diferite ca ritm şi intensitate”.
După ce a prezentat şi argumentele pentru care se poate renunţa la ordonanţele de urgenţă (textul integral poate fi citit în stenogramele de pe site-ul Camerei Deputaţilor – n.a.), Emil Boc a dat şi un exemplu extrem de sugestiv: “Poate singura ordonanţă de urgenţă din România care s-a justificat a fost acea ordonanţă care a vizat instituirea stării de asediu şi a stării de urgenţă din 1999, atunci când minerii veneau spre Bucureşti, iar noi nu aveam Legea stării de asediu şi a stării de urgenţă. Da, atunci s-a impus o ordonanţă de urgenţă. Poate a fost singura situaţie. Dar, în rest, a transforma excepţia în regulă reprezintă un atentat la Constituţie. Dacă dorim să tăiem cancerul din rădăcină, trebuie să limităm drastic ordonanţele de urgenţă”.
99 de OUG în 2009 şi deja 20 în 2010
Chiar dacă amendamentul PD din 2003 a fost respins, în calitate de prim-ministru, Emil Boc avea posibilitatea să-l pună în aplicare prin simpla limitare a numărului de ordonanţe de urgenţă emise. Nu s-a întâmplat însă deloc aşa. În 2009, guvernul Boc 1 a emis 99 de ordonanţe de urgenţă. Se poate spune că numărul de ordonanţe este mai mic decât al guvernelor precedente. Numai că trebuie să se ţină cont şi de faptul că în lunile octombrie, noiembrie şi decembrie la Palatul Victoria a funcţionat un guvern interimar şi din această cauză nu a avut dreptul să emită ordonanţe de urgenţă.
În primele luni ale anului 2010, guvernul Boc a emis deja 20 de ordonanţe de urgenţă. Cât de importante au fost aceste OUG şi care a fost urgenţa emiterii lor este lesne de înţeles. Vă prezentăm o mostră de „urgenţă şi necesitate”. Este vorba chiar despre OUG nr. 20/1010, publicată în Monitorul Oficial nr.183 şi care modifică un singur articol dintr-o ordonanţă de urgenţă din 2007. Articolul respectiv suna astfel în 2007: „În vederea cunoaşterii cât mai exacte a numărului şi distribuţiei teritoriale a populaţiei, a structurilor ei (demografice) social-culturale şi economice, precum şi a fondului locativ şi a condiţiilor de locuit ale populaţiei, în luna martie (octombrie) 2011 se efectuează pe întregul teritoriu al ţării recensământul populaţiei şi al locuinţelor din România denumit în continuare recensământ”. După cum se observă, singurele modificări le reprezintă introducerea unui termen nou şi schimbarea lunii de desfăşurare a recensământului. Oare Parlamentul nu putea legifera această modificare?
2003: Trebuie stopată migraţia politică
Tot pe 30 iunie 2003 Emil Boc spunea de la microfonul Camerei: “Înainte de articolul consacrat imunităţii parlamentare avem la art. 66 un amendament care cred că va trece foarte repede, fără probleme. El sună aşa: «Deputatul sau senatorul care părăseşte partidul pe listele căruia a fost ales pierde de drept mandatul parlamentar». Cred că este un amendament care va întruni susţinerea colegilor noştri, întrucât, pe de-o parte, pune capăt migraţiei politice în România, pe de altă parte, va putea fi completat la nivelul legii organice şi cu o limitare a migraţiei politice cu privire la consilierii locali şi consilierii judeţeni şi, nu în ultimul rând, acest amendament se mai regăseşte sau o asemenea formulă se mai regăseşte şi în alte Constituţii. (…)
Cu alte cuvinte, n-ar fi în afara Constituţiei să precizăm un asemenea principiu, o asemenea formulă la nivelul textului constituţional. Ea ar avea marele avantaj că ar reda cetăţeanului încrederea în votul pe care-l dă, am încheia faza aceasta când alegătorul ar fi minţit, ar fi indus în eroare de către reprezentantul pe care-l votează, întrucât acum acesta are posibilitatea, a doua zi după ce este votat, să treacă la un alt partid politic, fără nici un fel de altă problemă”.
2010: Un migrator este ministru în guvernul Boc
Vorbele frumoase spuse de Emil Boc în 2003 (amendamentul a fost respins, dar el putea fi “neoficial” pus în practică de pe înalta poziţie de premier şi lider de partid – n.a.) nu au acoperire în 2009 şi (mai ales) 2010. Avem astfel un migrator politic – Gabriel Oprea – “cocoţoat” în vârful unui minister foarte important, iar PDL a înregimentat în această legislatură 9 deputaţi şi un senator dintre cei plecaţi din alte partide. (Nu au intrat în calcule migratorii mai vechi, din legislatura trecută, cum ar fi William Brânză, Bogdan Cantaragiu, Petre Călian, Obuf Buhăianu, Florin Anghel, Mircia Giurgiu, Nicolae Stan – Bulă – toţi parlamentari, precum şi cei care au primit funcţii în aparatul guvernamental.)
Mai mult, senatorii şi deputaţii PDL se bat de o lună pentru drepturi inexistente în regulamente pentru migratorii care activează sub masca independenţei politice, iar recent, cu ocazia ultimei reuniuni la vârf a conducerii partidului, Emil Boc a declarat fără echivoc că partidul pe care îl conduce “are uşile deschise pentru orice persoană competentă şi care agreează politica PDL”. Cu alte cuvinte, o invitaţie la migraţie politică. Se impune o întrebare: când a fost sincer Emil Boc, în 2003 sau în 2010?
