Frică de fraudă electorală, presă isterizată şi mincinoasă, târguri de culise între politicieni şi o economie pe marginea prăpastiei. Bine aţi venit în Marea Britanie, cu o zi înainte de alegerile generale din anul 2010.
O ţară care se mândreşte cu o democraţie veche, unde să fii fair face parte din educaţia naţională şi unde isteria e considerată un viciu latin şi sudic, ţara aceasta parcă a luat-o razna. Marea Britanie are un deficit bugetar de 12 la sută, cel mai mare deficit din Uniunea Europeană, şi se aşteaptă la un rezultat incert în alegeri, care poate duce la un guvern de coaliţie, lucru extrem de rar şi neplăcut englezilor.
Tensiunea este și mai mare pentru că până la această ora în jur de 10 milioane de alegători nu au decis încă cu cine să voteze.
Experţii spun că, în următorii ani, Anglia va trebui să ia cele mai dure măsuri de austeritate de după Al Doilea Război Mondial. Va trebui să reducă cheltuielile publice şi să mărească impozitele, ceea ce va lovi în creşterea economică şi a cheltuielilor de consum.
Alegerile parlamentare de joi sunt cele mai imprevizibile din ultimele decenii şi dacă se ajunge la un guvern de coaliţie va fi pentru prima dată din 1974. Anglia este guvernată de cele două partide mari de decenii. În sistemul electoral britanic, cel care câştigă ia totul.
Cel care ameninţă să strice jucăriile partidelor mari, adică conservatorii şi laburiştii, este Nick Clegg, liderul Partidului Liberal-Democrat, acest pion care se vrea rege. El a intrat pe scenă într-o dezbatere televizată acum câteva săptămâni, după care scorul lui a urcat vertiginios de la 20 până la 60 la sută. Steaua lui este în declin mai ales din cauza presiunii celor două partide, însă, dacă electoratul îi va da un vot de încredere, partidul lui ar putea să forţeze schimbări importante. În momentul de faţă, din cauza unui sistem bizar, un partid poate să termine pe ultimul loc la votul popular, dar poate să câştige cele mai multe locuri în Parlament şi, datorită acestui fapt, să formeze guvernul.
"Dacă oamenii votează pentru Nick Clegg în aceste alegeri, ceea ce fac este ca şi cum aţi ieşi cu un potenţial amant fără să-l ştiţi", a spus Michael Gove, ministrul Educaţiei din guvernul din umbră al Partidului Conservator. "Vocea lui Clegg este seducătoare, dar atunci când se deschid perdelele după ce l-aţi votat nu ştiţi cu cine aţi ajuns în pat….Nu ştiţi cine va fi premierul. Dacă asta e democraţia, eu sunt o banană."
Numai ziarul “The Independent” sprijină deschis reforma electorală. Presa în general bagă în sperieţi lumea, spunând că, dacă nu este o victorie clară pentru un partid, anume Partidul Conservator, Anglia va fi confruntată cu o situaţie similară celei din Grecia, va avea o democraţie ca în Italia şi va fi dominată de incertitudine şi haos.
Liderul Partidului Conservator, David Cameron, 43 de ani, vine dintr-o familie bună, lucru potrivit pentru politica tradiţională britanică. Este alb, educat la o şcoală privată de top, Eton, e căsătorit cu fiica unui aristocrat şi vorbeşte ca şi cum ar avea o lingură de argint în gură. Dar, fiind considerat drept prea privilegiat, poate avea un dezavantaj în alegerile de joi. Partidul lui este în faţă, dar nu are suficient pentru o victorie clară.
Un partid are nevoie de cel puţin 326 din parlamentul de 650 de locuri pentru a asigura o majoritate simplă, iar această provocare creează tot felul de scenarii. Cameron ar putea conduce un guvern minoritar, dar fără un mandat moral, şi poate fi forţat să ia în consideraţie o coaliţie, cel mai probabil cu liberal-democraţii.
Clegg vorbeşte cinci limbi, a fost educat la o altă şcoală privată, la Westminster, şi este fiul unui bogat bancher de investiţii, dar nu este văzut ca fiind la fel de privilegiat ca şi Cameron. În afară de faptul că a făcut o performanţă impresionantă la dezbateri televizate înainte de alegeri, el a rezonat cu mânia alegătorilor, ca urmare a scandalului cu decontarea unor cheltuieli private cu banii contribuabililor de anul trecut, când s-a dezvăluit că membrii parlamentului (MPs) folosesc banii publici să-şi amenajeze casele şi să angajeze doici pentru copiii lor. Clegg a promis facilităţi fiscale pentru cei săraci şi o revizuire a sistemului electoral britanic.
Mulţi vor să scape de laburişti, care au guvernat din 1997. Primul-ministru Gordon Brown, un scoţian, nu este popular. Este morocănos, manierele lui sunt stângace şi ca fost ministru de Finanţe în guvernul Tony Blair este asociat cu eşecurile laburiştilor, printre care sprijinul partidului pentru invazia Irakului. El a declarat că-şi va asuma "întreaga responsabilitate” în cazul în care partidul pierde, această declaraţie fiind interpretată că va demisiona din funcţia de lider al partidului. El a spus că-şi va dedica timpul său de muncă pentru opere de caritate.
Surpriza cea mare sunt deocamdată liberal-democraţii, care promit o schimbare majoră.
"Dacă v-aţi săturat de un sistem care îi serveşte pe politicienii, şi nu pe oamenii, spuneţi nu… Spuneţi nu vechilor partide şi spuneţi nu vechiului sistem. Vine schimbarea reală şi voi puteţi aduce această schimbare", a zis Tavish Scott, liderul partidului în Scoţia.
