Dosarul de urmărire informativă conţine trei volume: primul, de 389 de file, acoperă perioada 1958-1965, dar apar în el materiale încă din 1954. Volumul doi, de 229 de file, cuprinde documente din februarie 1965 până în mai 1976. Ultimul volum, de doar 52 de file, are materiale din anii 1988 şi 1989.
În timpul anchetei, după arestare, Marino a recunoscut activităţile politice care i se imputau şi le-a prezentat în termeni precum: „Socoteam că este de datoria mea morală să lupt cu mijloacele pe care le aveam la îndemână în primul rând pentru restabilirea libertăţii de gândire şi exprimare prin scris”.
Nu există nici un document care să sugereze că Marino ar fi renunţat la această atitudine. Ofiţerii care-i fac rapoarte în perioada detenţiei susţin constant că a căutat să se menţină pe poziţia ideologiei PNŢ şi că a participat la cercurile PNŢ din penitenciar. A căutat să ridice moralul tinerilor şi mai puţin tinerilor din PNŢ, iar după ieşire a menţinut o perioadă relaţiile cu foştii colegi.
După câteva luni de la eliberare i se impune domiciliu obligatoriu, în comuna Lăţeşti, raionul Feteşti. Ce-l preocupa pe atunci rezultă din următoarea notă: „Am 40 de ani şi n-am făcut nimic pentru cultura românească, am atâtea de spus”. Tipul de viaţă pe care îl duce confirmă această obsesie. O arată rândurile aceluiaşi informator: „Are program zilnic de la 6 până la 13 şi de la 16 la 22. Totul este planificat, organizat. Nu-l interesează nimic din platitudinile şi agitaţiile puerile ale celor din jur şi de aceea trece cam «trăsnit», distant, arogant. De fapt, el nu este frământat decât de problema lui, de ideile care trebuie aşternute pe hârtie: limpede, simplu, convingător şi în timpul cel mai scurt cu putinţă”.
Peste acest portret mai multe materiale adaugă imaginea unui Marino ursuz, implicat în câteva certuri cu colegii săi şi chiar într-o bătaie.
Scriitorul a fost sub continua presiune de a fi racolat ca informator. Rapoarte în acest sens apar încă din anul 1957. O încercare complet documentată este cea din februarie 1959. Ofiţerii de securitate voiau să îl infiltreze pe lângă foşti membri PNŢ, întrucât avea aceeaşi identitate politică, „iar datorită calităţilor personale de care dispune, fiind element inteligent, cu o vastă pregătire culturală, poate pătrunde pe lângă elementele ce ne interesează şi deci este util pentru munca informativă”. Recrutarea urma să se efectueze pe bază de material compromiţător: Marino părăsise domiciliul obligatoriu, ceea ce îl putea trimite din nou după gratii până la cinci ani.
Încercarea eşuează, căci Marino s-a adresat cu o scrisoare ministrului de Interne, plângându-se de presiuni psihice şi fizice. Nu a fost închis, dar a rămas în Lăţeşti cel puţin doi ani peste durata programată.
Încercările de recrutare continuă după ce scapă de domiciliul obligatoriu. Iarăşi, fără succes, de vreme ce Securitatea este preocupată de faptul că Adrian Marino, împreună cu o serie de foşti condamnaţi, printre care Nicolae Balotă, Ion Negoiţescu, Ovidiu Cotruş, „exploatând şi poziţia unor tineri arivişti”, ar întreprinde măsuri pentru „acapararea conducerii literare din România” – cu referire specială la revista „Tribuna”.
În concluzie, arhivele Securităţii îi fac lui Adrian Marino, pentru toată perioada anilor ’50-’60, a marii represiuni, deci circa 20 de ani, portretul unui om activ politic, un model de demnitate, devotat muncii intelectuale, aflat sub presiunea încercărilor de recrutare pe care le înfruntă. Această imagine corespunde perfect vieţii lui publice des invocate.
Surpriza apare în al treilea volum al dosarului de urmărire informativă. Un nou raport de „luare în lucru” a lui Adrian Marino, din 9 iunie 1989 [!?], susţine că în intervalul 1969-1983 scriitorul a fost folosit pentru munca informativă, iniţial pe linie de informaţii interne (artă-cultură), iar în intervalul 1976-’78 şi 1980 pe linie de informaţii externe. Legătura cu el a fost întreruptă deoarece, citez: „În ultima perioadă s-a constatat însă la el rezerve şi chiar nemulţumiri faţă de unele măsuri adoptate în domeniul cultural, îndeosebi după consfătuirea de la Mangalia din august 1983. De asemenea, a manifestat unele rezerve şi în ce priveşte furnizarea de informaţii cu privire la persoanele contactate în exterior…
Având în vedere rezervele şi chiar nemulţumirile sale faţă de unele măsuri adoptate în domeniul cultural; faptul că întreţine legături cu angajaţi sau colaboratori ai postului de radio Europa Liberă, alte elemente din rândul imigraţiei reacţionare; legături neoficiale cu străini – inclusiv cu un diplomat -, în scopul prevenirii racolării şi exploatării informative, precum şi influenţării negative, propunem luarea lui în lucru organizat prin dosar de urmărire informativă, pe linia problemei artă-cultură”.
Nu există însă nici un dosar de reţea care să confirme activitatea de informator pe linie internă, a lui Adrian Marino, între 1969-1983. Nu apare nici un angajament dat Securităţii. Singura sursă relevantă din această perspectivă este dosarul trimis CNSAS de SIE, cu documente din perioada 1976-1987, acoperind 347 de pagini. Deşi nici acesta nu clarifică lucrurile, el merită o analiză separată.
