Aseară m-am întâlnit cu ambasadorul britanic în România, Robin Barnett. În loc de bună ziua, de ce crede despre ultimul scandal în politica românească etc., l-am întrebat: ”Dle Barnett, mai avem prim-ministru?”. Întrebarea mea nu era ironică.
”Da. Avem. Este Gordon Brown”, a răspuns el într-un final, privirea lui lungă trădând mult mai mult decât vorbele.
Anglia, respectată, invidiată, văzută chiar ca un stâlp al bătrânului continent, se înfruntă cu cea mai gravă criză din ultimele decenii pe plan economic, cu datorii de miliarde, iar politic, fără o victorie clară la alegerile parlamentare în cele mai contestate alegeri din 1974. Nu mă bucur, dar nu îmi scapă ironia.
Un singur lucru e clar pe această insulă care face şi nu face parte din Europa. Situaţia este incertă.
Când scriu aceste rânduri, se negociază mai ceva ca pe malurile Dâmboviţei după o alegere contestată, adică după orice alegere. Termenul care se foloseşte în limba engleză pentru a descrie negocierile actuale este ”horse trading”, anume ”târguri de cai”. Această expresie colorată are ceva din lumea ţigănească sau din vremurile cowboy-ilor şi îmi place.
Am privilegiul de a fi văzut atât de multă politică jucată la extrem în ultimii 20 de ani în România încât ce se întâmplă în Anglia nu e greu de înţeles.
Acum câteva luni, sceneta era previzibilă.
Laburiştii care au guvernat timp de 13 ani erau nepopulari, obosiţi şi lumea voia să scape de ei. Aşa este democraţia. Conservatorii au venit cu o faţă mai umană, în persoana lui David Cameron, un tânăr privilegiat care juca binişor rolul unui om obişnuit şi avea o soţie şi o familie simpatică.
Dar englezii, mai conservatori decât Partidul Conservator, nu erau aşa convinşi să-l lase pe morocănosul lor premier Gordon Brown, mai ales că economia era în declin. Chiar dacă Brown nu stă bine la capitolul "pupat bebeluşi", la economie se mai pricepe, căci a fost ministrul Finanţelor sub Tony Blair. Victoria acelor "Tories" nu mai era certă.
Anglia se hotărăşte să facă ceva nou. Se organizează o dezbatere televizată între cei trei candidaţi. Din doi în cursă acum avem trei. Tânărul lider al Partidului Liberal Democrat (partid să zicem de centru stânga) Nick Clegg a apărut ca o alternativă viabilă.
Calmul provincial al englezilor s-a risipit când a devenit clar că va fi un "hung parliament", care sună al naibii, şi a speriat şi lumea, şi pieţele financiare.
În această clipă când situaţia nu mai era certă, presa de dreapta s-a isterizat mai ceva ca la telenovele. S-a scris că Anglia va ajunge ca Grecia, că va fi democraţie ca în Italia şi alte apocalipse. Angliei nu îi plac coaliţiile şi guvernele minoritare. S-a răspândit ideea de fraudă electorală. Când sute de persoane nu au putut să voteze joi deoarece nu mai era timp sau buletine, “Daily Mail” a spus că Anglia a ajuns ca o ţară din lumea a treia.
În această confuzie, singura presă care m-a lămurit a fost cea americană.
Să nu lungim povestea. Clegg nu a reuşit să ajungă la aşteptările englezilor, dar joacă tare. În absenţa unui rezultat clar, el este cel care dictează. Este curtat asiduu de Cameron şi Brown. Prim-ministrul care pierde sigur şi încet este văzut ca un Rege Lear, un personaj sumbru şi tragic care pierde putere. Clegg pare se fie pe punctul unui târg cu conservatorii şi chiar dacă are o mână slabă poate să ajungă învingătorul dacă ştie să joace bine cărţile.
Momentul este important pentru că se decide soarta politicii britanice, nu doar următorul guvern. Dacă Clegg e isteţ, se poate schimba sistemul electoral.
El este adept al reformei de asigurare a reprezentanţei proporţionale în Parlament. Ce înseamnă? Partidul lui a câştigat vreo 23 la sută din voturi, dar are cam 10 la sută din locuri din Parlament. Brown i-a propus lui Clegg un referendum, iar Cameron a spus că este de acord cu începerea de negocieri pentru schimbarea sistemului.
Când eram gata să renunţ la ideea de acea Anglie pe care am părăsit-o acum 20 de ani, aud că cineva spune: "Poporul a vorbit, dar nu s-a înţeles ce-a zis".
Nu speranţa moare ultima, ci umorul.
