Dominată de ghilotina ce a fost folosită pentru ultima dată în Franţa la 10 septembrie 1977, manifestarea pariziană prezintă o serie de opere celebre, literare, vizuale sau muzicale, al căror subiect este uciderea din motive politice sau sexuale. Începând cu povestea lui Cain, primul om născut pe pământ, fratricid nepedepsit de Dumnezeu, moartea violentă a bântuit imaginaţia, dând naştere unor opere de artă de mare intensitate. De la Goya, David sau Géricault până la Picasso sau Warhol, decapitarea, spânzurarea, ghilotinarea, otrăvirea devin subiecte tentante.
Victor Hugo, Zola, Camus sau Dostoievski, de la al cărui roman îşi ia numele expoziţia, vor aborda crima, vor portretiza călăii şi victimele, vor propune o reflecţie asupra necesităţii pedepsei cu moartea şi a psihologiei criminalului.
Dar în literatură imaginea crimei este mai puţin şocantă decât în artele vizuale. Odată cutia Pandorei deschisă, scenele de violenţă extremă, asasinatul, violul, tortura vor popula pânzele pictorilor sau desenele graficienilor.
Organizatorii expoziţiei de la Musée d’Orsay au decis să expună la intrare, pentru prima dată de la interzicerea ei, sinistra maşină a domnului Guillotin, rezervată iniţial nobililor şi devenită „populară” în timpul Revoluţiei Franceze, numită de parizieni „La veuve” (Văduva). Devenită piesă de muzeu, ea stă mărturie tuturor atrocităţilor pe care, din motive politice sau emoţionale, oamenii sunt capabili să le comită.
Modul de abordare a subiectului în artă diferă de la un creator la altul. Cea mai bună dovadă o constituie seria de lucrări având ca subiect „Moartea lui Marat”. Asasinarea celebrului revoluţionar de către Charlotte Corday devine subiect de tablou pentru Jacques Louis David, care, în stil neoclasic, eroizează personajul, prezentând momentul morţii survenite în timp ce victima scria şi eliminând ucigaşa din imagine. O optică diferită apare în „Charlotte Corday”, pictat în 1860 de către Paul Jacques Aimé Baudry, în care Charlotte este eroizată, conferind crimei un aer romantic.
Jean Joseph Weerts transformă moartea lui Marat într-o compoziţie teatrală, populată de o masă de oameni ce o aclamă pe Charlotte pentru gestul ei, iar Edward Munch mută sensul crimei din zona politicului în cea a relaţiei antagonice dintre sexe, în două lucrări, în care Charlotte Corday apare femeie fatală, mai ales în a doua variantă, din 1907, unde personajele sunt figurate nud.
Influenţa ghilotinei asupra artei a fost însă, după părerea lui Jean Clair, comisarul general al expoziţiei, mult mai profundă. Experimentele medicale efectuate de-a lungul timpului de medici pe corpurile decapitate sau pe capetele desprinse de trup au generat, la începutul secolului al XX-lea, fragmentele de corp omenesc, cu viaţă proprie, cum ar fi „Personajul acefal, cu penisul în erecţie” al lui Andrée Masson, desenat pentru revista „Acéphal” a lui Georges Bataille, ca să amintim numai una dintre cele mai cunoscute imagini de acest gen.
Începută cu ghilotina, expoziţia se termină cu „Scaunul electric” al lui Andy Warhol, figurat fără prizonier sau călăi. Pentru că, aşa cum afirma Robert Badinter, cel care a permis interzicerea ghilotinei, „lupta nu s-a sfârşit”.
Şocantă prin numărul mare de lucrări cu subiecte atroce strânse pentru prima dată într-o aceeaşi expoziţie, manifestarea este, dincolo de o secvenţă de istorie a crimei oficiale şi „ştiinţifice”, o invitaţie la reflecţie care a generat controverse. Iar Muzeul Artelor şi Tradiţiilor Populare, care a păstrat până acum ghilotina în depozitele sale, a rugat Muzeul Orsay să nu i-o restituie.
