Afirmă că este „rugat şi autorizat” să anunţe că Sorin Alexandrescu, pentru care cere înţelegere având în vedere „eforturile, sacrificiile, iniţiativele şi realizările acestui valoros purtător de cuvânt al culturii noastre în Olanda”, doreşte să rămână în orice ipoteză cetăţean român, să activeze în continuare ca profesor român şi să-şi continue la Amsterdam activitatea începută. Anunţă rugămintea lui Ion Negoiţescu de a se şti că se întoarce în ţară după expirarea vizitei. Pe scurt: se adresează autorităţilor ca un adevărat ambasador al proscrişilor, critică situaţia de la noi şi se manifestă ca apărător al valorilor culturale.
Celelalte pagini ale dosarului SIE, cu documente din perioada 1976-1987, nu conţin nici o declaraţie de colaborare. Sunt note ale ofiţerilor, unele sub formă de telegrame cifrate, care se referă şi la discuţiile cu informatorul „Brătescu” sau „Bratosin”. În absenţa unui material întocmit de Marino, notele cer a fi citite cu maximum de circumspecţie şi a fi verificate susţinerile lor, cât se poate. Se pune desigur întrebarea: când dăm şi când nu dăm crezare celor scrise de agenţii de Securitate în notele lor? Cum le interpretăm?
Depinde de context şi de ce spune ansamblul. Telegrama din 16 aprilie 1977 adresată de Centrală tovarăşului Justin, la Lisabona, îi cere acestuia să „se apropie cu tact de «Brătescu», pentru a-i da, strict oficial, eventuale indicaţii, a-i prelua relaţiile… şi a-l exploata informativ tot oficial”. Referirea la tact, la adresarea oficială etc. arată că Brătescu-Marino nu avea statutul cuiva aflat la dispoziţia Securităţii. Sau iată raportul din 8 decembrie 1983 cu propuneri privind sursa „Bratosin” prin care se cere abandonarea lui în calitatea de informator. I se clasează dosarul întrucât ar fi ajutat cu informaţii angajaţi ai postului de radio Europa Liberă.
Or, este improbabil ca Marino, dacă s-ar fi pus în serviciul organelor de represiune, să fi riscat de-a lungul timpului un joc dublu. Întrucât nu apare reprodusă, în note, nici o informaţie privată privindu-i pe redactorii postului de radio, venind de la „Brătescu” ori „Bratosin”, discreţia lui Marino este aproape demonstrată.
Acest fel de a citi documentele nu înseamnă că notele ofiţerilor ar trebui trecute cu vederea, desconsiderate. Ci doar că trebuie să li dea semnificaţia justă. Câteva dintre ele vorbesc despre aranjarea minuţioasă a unor întâlniri între Marino şi oameni ai Ambasadei României – vezi discuţia de la Biblioteca de Istorie din Paris şi stabilirea unei întâlniri în Rue de Sevigne, Paris. Detaliul, şi nu singurul, probează că Adrian Marino a acceptat să se întâlnească cu ofiţerii de Securitate în mod confidenţial ceea ce, din punctul de vedere al cuiva sever, este un clar compromis, chiar dacă motivat exclusiv de „interese culturale”.
Dar ce rezulta în urma contactării agenţilor Securităţii? În ce consta conţinutul spuselor sale la întâlniri?
Când se referă la cele declarate de Adrian Marino, majoritatea notelor ofiţerilor DIE descriu manifestările culturale la care a participat scriitorul. Nume de conferinţe, institute, traduceri, proiecte de promovare a culturii române, reviste şi autori. Notaţiile arată munca impresionantă a lui Marino, acoperind atât cercetările proprii, cât şi iniţiative menite să mobilizeze intelectualii din ţară şi din exil. În fond, dosarul nr. 42513 trimis de SIE la CNSAS reprezintă o mărturie a devoţiunii lui Marino de a susţine prezenţa culturii româneşti în străinătate.
O altă serie de note descriu intervenţii ale scriitorului în favoarea exilului. „În repetate rânduri”, scriu ofiţerii, „Brătescu ne-a subliniat că este absolut necesar să intervenim în ţară pentru ca să-i permitem mamei lui [Mircea Eliade] să vină în vizită la fiul său”. Sunt invocate insistenţele lui Marino ca Mircea Eliade să fie mai bine cunoscut în România. Iată şi comentariul ofiţerilor de legătură: „Este sceptic, însă, deoarece a mai trăit experienţa aşa zisei «reabilitări» a lui Mircea Eliade care a fost pur şi simplu îngropat la organele superioare de partid”.
Acesta este genul de afirmaţii din dosar pe care se poate miza. Puţin probabil ca ofiţerul de legătură să-şi fi permis inventarea unei atare susţineri. În astfel de rânduri sunt cele mai mari şanse să-l găsim pe Adrian Marino înregistrat corect. Ele regăsesc şi întăresc imaginea militantului pentru cultură cunoscut din viaţa publică. Ce nu ştiam până astăzi era acea nişă care i-a permis să-şi ducă chemarea culturală, pentru el cea mai înaltă, la capăt.
În articolele din „Evenimentul zilei” semnate de Mirela Corlăţan, aceste elemente ale dosarelor sunt ocolite sistematic. Ziarista tratează conţinutul lor astfel încât reuşeşte performanţa să-i facă lui Marino un portret de informator nesăţios, meschin, chiar abject. Tehnicile mistificării sunt uşor de identificat. Una constă în punerea, pe spatele lui Marino, a ceea ce spun ofiţerii. Aceştia se referă la reticenţele lui Mircea Eliade, iar Mirela Corlăţan notează: „Munca de influenţare depusă de Marino nu a avut însă efectul scontat”, deşi, în documente, nu apare nimic care să arate că Marino a încercat să-l facă pe savant să vină în ţară. Notele ofiţerilor sunt pline de comentarii ameninţătoare la adresa redactorilor Europei Libere. Ca şi concluzie, ziarista adaugă complet neacoperit: “O vreme, se pare, a oferit fără remuşcări informaţii despre Noel Bernard, Emil şi Vlad Georgescu, după desele sale vizite la München”. Faptul că are grijă să scrie „se pare” nu salvează brutalitatea acuzaţiei.
O a doua tehnică de maculare folosită de Mirela Corlăţan a constat în reproducerea susţinerilor Securităţii ca şi cum acestea ar fi credibile. O face insistent cu aprecierile: „A fost utilizat de noi în bune condiţiuni (…). A obţinut rezultate bune şi foarte bune pe linie informativă şi în munca de influenţă, manifestând sinceritate, seriozitate şi corectitudine în toate acţiunile ce le-am întreprins împreună”. Am arătat anterior că formulările fac parte din limbajul standard al anumitor tipuri de rapoarte.
O cale şi mai eficientă în diabolizarea cărturarului a fost referirea la planurile Securităţii într-un fel care să dea impresia însuşirii lor de către scriitor: „Criticul Adrian Marino a fost instigat de DIE să învrăjbească exilul parizian, mizând pe antipatia sa faţă de Monica Lovinescu…”. Sau: „Unul dintre intelectualii pe care «Bratosin» trebuia să-i aibă în vedere pentru ostilizarea faţă de «grupul Lovinescu» era dramaturgul Virgil Tănase…”. În dosare, Mirela Corlăţan nu a putut găsi nici o probă că Marino ar fi făcut demersurile pe care le planificau ofiţerii.
Rezultatul este o măsluire impresionantă a materialelor din Arhiva CNSAS, capabilă să compromită această victimă a regimului comunist. Singura surpriză negativă pe care o aduce dosarul de la SIE în ce-l priveşte pe Marino este de a fi acceptat să se întâlnească cu ofiţerii în particular, când i s-a cerut, şi chiar să aranjeze contacte confidenţiale cu aceştia. Tema merită o discuţie separată. Dar care este rostul operei de mistificare a ceea ce spun documentele despre unul dintre marii noştri oameni de cultură? Una care compromite oameni şi vieţi, ca şi însăşi ideea de cercetare a arhivelor Securităţii.
Cazul Marino. Cum se citeşte un dosar din Arhiva CNSAS (1)
Cazul Marino. Ce spune dosarul despre anii de închisoare şi domiciliu obligatoriu (2)
