Se moare cu spor în ţara asta!
După datele la zi ale INS, am intrat în paradox. Sporul negativ! Avem deci spor la ceva. Raportul născuţi-decedaţi pe luna martie, 5.150 morţi în plus. O cifră tristă la prima vedere. Ar ieşi chiar o telenovelă. Cu rating bunişor.
Ei, nici cu ratingul nu stăm prea bine. Chiar dacă cota de femei idioate, dezbrăcate şi rânjitoare din buzele groase e în creştere. La fel şi cea a masculilor inteligenţi şi cinici care se înfruntă pe sticlă în subiectele politice ale momentului. O zbatere care nici viaţă nu dă, poate doar ceva combinaţii erotice picante, şi nici limpezire în calea de urmat pentru naţiune.
Chiar aşa, ciudată împerechere am ajuns să scoatem în faţă. De unde copii din aşa combinaţie?! Dimpotrivă, numărul copiilor sub un an care au decedat în martie este în creştere faţă de februarie. Scad nunţile, dar cresc divorţurile! Cui îi pasă?!
Dincolo de număratul crucilor ar fi ceva de înţeles.
La fiecare trei zile apare o biserică şi în fiecare zi, trei medici părăsesc ţara. Desigur, sunt doar cifre disparate. Simple perechi de palme peste obrazul căzut în adormire al neamului. Sau poate doar o simplă atingere pe umăr. Hei, mă!
Sunt şi rapoarte mai complicate, mai elaborate. De exemplu, cele întocmite de experţii FMI sau ai BM, înainte să vină la o tacla cu puternicii zilei la Bucureşti.
Chiar aşa, cât de puternici sunt de fapt flăcăii ăştia? Începând cu preşedintele, OK, despre Boc ce să zici?! Apoi miniştri, secretari de stat şi secretare. Tropăind pe căluţi de lemn, gata de asalt. Câte probleme rezolvă pe lună VIP-anii ţării, din cele recunoscute?! Câte rămân de izbelişte şi se adună în groapa de gunoi a guvernării?! Şi asta e o realitate. O realitate bogată, dinamică, productivă. Se întinde în toate direcţiile, acoperă trecutul, prezentul şi viitorul apropiat.
România a devenit o capcană. Ne învârtim neîncetat în jurul cozii. Câteva sute de sindicalişti disciplinaţi fluieră prin pieţe. Pricepe careva ce se întâmplă de fapt?! La detalii suntem tari. De fapt lucrurile nu stau în loc. Dimpotrivă, suntem duşi de val. Nu mai avem nici un control asupra direcţiei de deplasare. Ni se anunţă că, dacă Guvernul nu reuşeşte să dea afară destui salariaţi, ar urma măsuri drastice de impozitare. Deci?!
Deci ceva ar fi clar. Ar fi o reacţie la o neputinţă. Da. Cam asta ar fi şi combinaţia obişnuită din care se constituie Marele Mecanism. Reacţie şi Neputinţă, apoi Reacţie. Şi tot aşa.
Trebuie să fie amuzant să fii oarece “oficial” la FMI, BM sau alte autorităţi şi să primeşti ca sarcină să mergi să le dai o soluţie amărăştenilor care se întâmplă să conducă ţări ca România şi care s-au împotmolit.
Li s-a înfundat Marele Mecanism. Amuzant şi pe bune, cu efect. Că ei te aşteaptă, te ascultă, se retrag. Se mănâncă între ei şi apoi revin zâmbind cu gura până la urechi, dau din cap că “Da, da, da, da.” Semnează, semnezi şi tu, că doar vii tocmai de la Washington, apoi pleci liniştit acasă la nevastă, ieşi seara la un tenis. În plus, dă bine la CV. Ai fost în delegaţie în astfel de fundături. Prin Balcani, Africa, diferite zone rupte de lume şi înglodate în datorii.
Datorii, subvenţii, inflaţie, venituri, cheltuieli, pierderi, salarii, taxe, negocieri, recesiune, producţie, consum, stagnare, contracţie, risipă, împrumuturi, datorii, împrumuturi, datorii. Datorii. Datorită cui?!
Că despre slujbe (în sens de locuri de muncă) şi pensii, ce să mai vorbim?! Am rămas la nunţi, botezuri, înmormântări.
Preocuparea dominantă la astfel de populaţii este: “Ne scoate cineva din rahatul ăsta?!”. Aici ar putea fi şi cheia problemei!
Întâi, nu intri. Ştii ce e şi nu intri! Dacă ai intrat, ieşi, dacă chiar vrei să ieşi. Iar de scos, te scoţi singur. Cei “ajutaţi” revin la prima ocazie, cum sunt lăsaţi de capul lor. De ce?! Poate pentru că acolo le e locul! Locul potrivit. E plină harta lumii de astfel de “poieniţe”. Se numesc rezervaţii. Tot felul de vietăţi. “Populaţii” pe cale de dispariţie.
Au cu toţii ceva în comun. Capacitatea de adaptare, reproducere şi autoguvernare este sensibil inferioară micilor şi marilor probleme pe care le aruncă peste umăr aşteptând ca alţii să le rezolve.
Şi tot aşa… Valoarea unei crize vine nu doar din necazurile pe care le aduce, cât mai ales prin noutatea spaimei. Cu mic cu mare, românii trag cu urechea la străinătăţi, se bălăcăresc între ei, se înghesuie după cuvinte. Cine scapă, cine dispare?! Care e mai bun la marea fereală. Şi ce-a ieşit?
Ne-am ascuns în ţeava puştii!
