Cu nici două săptămâni în urmă s-a inaugurat Centrul Pompidou-Metz, copil al Pompidou-ului parizian, menit să facă din capitala lorenă o nouă Mecca a culturii. Cu o suprafaţă expoziţională de 5.000 de metri pătraţi, este unul dintre cele mai vaste spaţii de expoziţii temporare din Europa şi primul dintre cele două proiecte de descentralizare iniţiate de muzeele franţuzeşti, înaintea deschiderii Luvrului din Lens, prevăzută pentru 2012.
Edificiul început în 2003, cu o suprafaţă totală de 10.700 de metri pătraţi, a costat 69.330.000 de euro şi a fost realizat de arhitecţii Shigeru Ban şi Jean de Gastines. El cuprinde trei galerii, fiecare de câte 1.200 de metri pătraţi, un auditorium, un studio pentru conferinţe, proiecţii de filme, concerte sau spectacole. „Am conceput Pompidou-Metz ca pe un centru de convivialitate”, explica Laurent Le Bon, directorul muzeului-mamă. Atelierele pentru copii, restaurantul conceput de Patrick Josin sau grădinile din jurul muzeului trebuie să contribuie la impunerea edificiului ca un punct de reper al oraşului. Bugetul pentru acest an este de 10 milioane de euro, iar în 2011 se estimează un număr de 200.000 de vizitatori.
Cele trei galerii ale expoziţiei sunt deschise către oraş cu scopul de a descoperi, de departe, impozanta catedrală a oraşului, gara, celebră pentru arhitectura ei prusacă, şi partea gotică a localităţii. Clădirea se remarcă, în primul rând, prin acoperişul spectaculos, în formă de pălărie chinezească, sprijinit pe o şarpantă din lemn, ce răspunde regulilor dezvoltării durabile. Pilonii în formă de pâlnie au fost concepuţi pentru a recupera apa de ploaie, care va servi la udarea grădinilor din jur, în concordanţă cu pariurile ecologice. Forumul, care este şi hol de primire şi de expoziţie în acelaşi timp, nu este încălzit. El serveşte drept spaţiu de tranziţie către exterior. Pe laterale, pereţii transparenţi pot fi îndepărtaţi în zilele frumoase. Contrastând cu acoperişul sofisticat, arhitecţii au recurs la interior la sobrietate.
O himeră între muzeu şi centru cultural
Expoziţia inaugurală, „Capodopere?”, interoghează asupra acestei noţiuni de-a lungul istoriei artei. Propunere ambiţioasă, care a declanşat, luna trecută, şi un sondaj în „Le Figaro”, în care Constantin Brâncuşi s-a plasat pe locul al patrulea, ea ocupă întregul spaţiu expoziţional al centrului, ceea ce nu se va mai întâmpla la următoarele manifestări. Sunt prezentate 780 de opere, 700 provenind din colecţiile Centrului Pompidou din Paris. Câteva comenzi făcute special pentru această ocazie unor artişti contemporani sunt, de asemenea, expuse. Panotată tematic şi cronologic, din Evul Mediu până astăzi, expunerea prilejuieşte şi cîteva întrebări colaterale: ce a pierdut capodopera în era fotografiei, a videoului, a cinematografului? Ce rol joacă muzeele, în acelaşi timp opere arhitecturale şi depozitare ale artei?
Laurent Le Bon, comisarul expoziţiei, a adunat nume excepţionale, cum ar fi Kandinsky, Matisse, Yves Klein, Brâncuşi, Miro, Picasso până la artişti contemporani: Louise Bourgeois, Sophie Calle sau Xavier Veilhan.
Dimensiunile galeriilor au permis expunerea giganticelor reliefuri, înalte de opt metri şi desfăşurate pe o lungime de 20 de metri, create de Sonya şi Robert Delaunay, în 1937, pentru Expoziţia Univerală de la Paris, ca şi „Tripticul albastru” al lui Joan Miro, pictat în 1961.
O a doua galerie cuprinde lucrări realizate în 1948 de Jackson Pollock, în tehnica „dripping” (proiectarea culorii pe pânză), printre care „26A, Black and White” cu dimensiuni, de asemenea, considerabile: 205×121 cm.
Oraşul Metz îşi pune mari speranţe în noul centru cultural, în perspectiva dezvoltării zonei. Deschiderea unei instituţii legate de unul dintre cele mai mari muzee franceze va atrage vizitatori din lumea întreagă, speră comunitatea. De altfel, centrul a antrenat şi dezvoltarea unui nou cartier, al Amfiteatrului, care şi-a luat numele de la vestigiile unui amfiteatru roman descoperit de arheologi, unde vor fi amplasate magazine, locuinţe, birouri şi hoteluri. În plus, el a creat până acum 60 de locuri de muncă, iar numărul acestora se va ridica în perioada imediat următoare la două sau trei sute de mii.
Proiectul este văzut ca „o locomotivă, un stimulent” care ar putea atrage alţi actori culturali: şcolile de artă, Fondul Regional de Artă Contemporană şi, mai târziu, muzele din Nancy, Strasbourg sau Luxemburg. Şi pentru că lipsea o structură destinată artei moderne, Centrul Pompidou-Metz, această „himeră între un muzeu şi un centru de artă”, cum îl numeşte Le Bon, va umple lacuna.
