Conştiente de riscurile şi vulnerabilităţile produse de presă, regimurile din Iran, Coreea de Nord şi Cuba au iniţiat o fructuoasă colaborare între jurnalişti şi organele de partid şi de stat, pusă în slujba intereselor vitale ale ţării. Iată un rezultat: „După publicarea unor informaţii false despre responsabili iranieni, apariţia revistei a fost întreruptă voluntar, pentru o scurtă perioadă, până când ne vom revedea linia politică şi conţinutul editorial împreună cu responsabilii guvernului, pentru a scrie articole mai bune despre activitatea economică a guvernului” (Amir Hossein Farokhmehr, proprietarul revistei iraniene „Pool”)
Ghidul jurnalistului nord-coreean
Situaţia libertăţii presei în Coreea de Nord este atât de bine reglementată de constituţie încât nici înfrângerea naţionalei de fotbal cu 7-0 în faţa Portugaliei nu provoacă vulnerabilităţi: „Presa serveşte scopului întăririi dictaturii proletariatului, încurajând unitatea politică şi conformitatea ideologică a poporului şi strângând populaţia în jurul Partidului şi al Marelui Lider pentru cauza revoluţiei”. Transmisia meciului cu pricina a fost întreruptă la scorul de 4-0.
Şi pentru ca lucrurile să fie şi mai clare, „Ghidul jurnalistului”, scris de însuşi Kim Jong-il, arată că „ziarele publică articole în care îşi arată stima faţă de preşedinte, îl iubesc şi îl laudă ca pe un mare lider revoluţionar”. Chiar şi pentru o mică greşeală de dactilografiere, jurnaliştii nord-coreeni, toţi membri ai Partidului Muncitorilor, pot fi trimişi în lagărele de muncă sau la închisoare.
Singurele surse de informaţie rămân posturile străine de radio care emit în limba coreeană, însă atât radiourile, cât şi televizoarele de producţie nord-coreeană sunt blocate pe frecvenţa statului, iar partidul a lansat chiar campanii de verificare a radiourilor populaţiei, pentru ca acestea să nu fie setate pentru frecvenţă „inamică”.
Cât despre presa electronică, doar câteva sute de potentaţi ai regimului şi alţi 200 de cetăţeni străini din capitala Phenian au acces la Internet, cenzurat însă în prealabil de autorităţi. Populaţia nu are acces decât la intranetul nord-coreean, aşa-numitul Kwanmyong.
Iran: doi ani de închisoare pentru inducerea neliniştii în rândul publicului
Regimul islamic de la Teheran a rezolvat problemele ridicate de presa incomodă prin intermediul Codului penal, care pedepseşte cu doi ani de închisoare inducerea „temerii şi neliniştii în rândul publicului prin răspândirea de informaţii false, scriind despre fapte care nu sunt adevărate şi criticând oficialii statului”, după cum arată raportul Freedom House despre libertatea presei.
Codul penal iranian mai arată că „cei care recurg la orice formă de propagandă împotriva statului vor fi condamnaţi la o pedeapsă cu închisoarea între trei luni şi un an”. Codul nu defineşte termenul propagandă. Publicaţiile iraniene desfiinţate nu pot reapărea sub un alt nume, iar orice nouă publicaţie trebuie să primească aprobarea poliţiei şi a justiţiei.
Presa scrisă poate fi editată şi de companii private, însă are un tiraj redus, astfel încât monopolul informaţiei să fie deţinut de radio şi televiziune, ambele monopol al statului.
Legile sunt foarte eficiente. În urmă cu doar câteva zile, publicaţia economica „Pool” şi-a încetat „voluntar” apariţia, după ce a publicat „informaţii false care făceau referire la responsabili iranieni”.
„Publicarea revistei a fost întreruptă pentru o scurtă perioadă, până când ne vom revedea linia politică şi conţinutul editorial împreună cu responsabilii guvernului, pentru a scrie articole mai bune despre activitatea economică a guvernului”, a spus Amir Hossein Farokhmehr, patronul publicaţiei.
Varianta „demnităţii” cubaneze
„Legea demnităţii naţionale” este versiunea cubaneză a ghidului jurnalistului. Legea îi pedepseşte cu până la zece ani de închisoare pe cei care „într-un mod direct sau indirect, colaborează cu mass-media inamice” şi loveşte în primul rând în agenţiile independente care trimit materiale în afara ţării, în special în Statele Unite. Constituţia cubaneză interzice proprietatea privată asupra mass-media şi permite libera exprimare doar dacă este „conformă cu scopurile societăţii socialiste”.
