„Nimic nu poate egala frumuseţea unui peisaj. El este dăruit, prezentat simţurilor, ca o exaltare, ca un moment de repaus.” Sunt cuvintele arhitectei Anne Cauquelin de la Institutul de Urbanism din Paris, cu care începe prezentarea de pe afişul-semnal plasat alături de fiecare dintre „grădinile efemere ale Bucureştiului, „răsădite” de Institutul Francez, în colaborare cu ArCuB şi Primăria Municipiului, pentru Zilele Bucureştiului.
Am început plimbarea prin „Grădinile nomade”, cum au fost ele botezate de organizatorii lor, din Piaţa Roma. Betonul ce înconjoară cu adevărat nomada „Lupoaică”, plimbată de la Piaţa Sfântul Gheorghe în Piaţa Dorobanţi şi înapoi la Sfântul Gheorghe, după o escală în Piaţa Romană, a devenit pentru două zile gazda unor salcâmi tineri, ce dau o umbră firavă celor câteva bănci pe care se odihnesc trei sau patru persoane. Trebuie să recunoaştem că instalaţia schimbă aspectul locului, chiar în actualul stadiu de propunere minimală. Continuăm drumul, oprindu-ne la Institutul de Arhitectură. Aici pajiştea pare chiar adevărată, iar imaginea nou crescutei căpiţe de iarbă proapsăt cosită îi intrigă pe cei obişnuiţi să stea pe ghizdurile fântânii. Obişnuiţi să asculte interdicţiile plăcuţelor cu „Nu călcaţi pe iarbă”, curioşii nu îndrăznesc să se apropie să citească panoul alăturat şi să-şi astâmpere astfel curiozitatea, deşi niciun semn nu interzice plimbarea în spaţiul respectiv.
Casetele din sticlă, plasate în curtea Institutului Francez, mărginesc drumul către Sala „Elvire Popesco”. Plante sugerând grădina, lăstari de arbuşti invită parcă la descoperirea speciilor lor. E drept, pata de culoare pusă pe pavajul aleii dă viaţă spaţiului. Mai elaborată din punctul de vedere al vizualului, istalaţia din Piaţa George Enescu pare a purta semnele ambiguităţii. Câţiva copăcei sunt străjuiţi de o armată de „nuiele” albe, ce-i depăşesc ca număr şi ca dimensiune. Metaforă a agresiunii urbane? Poate. Oricum, grupul de elemente atrage privirile şi intrigă, ceea ce, la urma urmei, este rolul oricărui proiect conceptual. Un alt fel de protecţie, de data aceasta explicită, sugerează tunelul verde din Gara de Nord, străbătut de călători.
Visul verde al oraşului
Născut din colaborarea inginerilor peisagişti Nicolas Triboi de la atelierul de arhitectură peisagistică „Foaie Verde” şi Raluca Ungureanu de la „Geometrik”, proiectul „Artă şi Peisaj. Grădini Nomade” intenţionează sensibilizarea locuitorilor Capitalei şi mai ales a urbaniştilor ei. E drept, cele şase instalaţii capătă o anumită greutate în marea de beton cenuşiu al blocurilor şi de găuri în asfaltul Bucureştiului şi amintesc de multele grădini ce curăţau, cu mai puţin de 50 de ani în urmă, aerul oraşului. Meritul lor constă în reintroducerea noţiunii de grădină în mentalul românului al cărui vis, în ultimele decenii, a fost un apartament „la bloc”. Din păcate, demersul are toate şansele să treacă aproape neobservat. Insulele reprezentate de instalaţii se pierd în spaţiile respective, iar trecătorul bombardat în mod obişnuit cu inepte panouri de reclamă se opreşte rareori să citească textul explicativ. E drept, demersul este insolit. Poate repetarea lui ar atrage atenţia. Poate cifrele oferite de organizatori, potrivit cărora „Seminţele nomade” din Piaţa Arthur Verona reprezintă nu pahare de plastic, ci o pădure echivalând cu 10 hectare de spaţiu verde, ar trebui repetate mai des. Şi, în mod sigur, o „Agora verde”, cum este intitulată instalaţia din Piaţa Roma, ar fi o binefacere pentru orice orice bucureştean şi pentru oraş în ansamblul lui.
Meritul „Grădinilor nomade” stă în dorinţa de a reaminti – a câta oară? – că „în mijlocul unor oraşe tentaculare, peisajul de azi se reinventează, pe bazele unei tradiţii a grădinii ca spaţiu intermediar, care îmblânzeşte în acelaşi timp natura necontrolată şi artficiile reci ale oraşului. Spaţiu de contemplare unde imaginaţia îşi ia zborul, grădina este astăzi, mai mult ca oricând, un refugiu necesar din urban, o oază de rezistenţă în faţa presiunii urbanistice”.
