Un artist al cărui nume este puţin cunoscut publicului din România, Ioan Iacob, expune la Palatul Mogoşoaia şi la Galeria „Curtea Veche”. Plecat din zona transilvană, stabilit de peste 30 de ani la Düsseldorf, pictorul a revenit în ultimii ani cu expoziţii la Sibiu, Bucureşti, Constanţa şi Tulcea.
Ioan Iacob, Sfoara
Sălile de la parterul Centrului Cultural „Palatele Brâncoveneşti” de la Mogoşoaia conţin o suită de lucrări, în cea mai mare parte picturi. De dimensiuni variate, ele primesc privitorul cu o lume cunoscută: naturi statice, portrete, peisaje, figuri de animale. Fiecare dintre obiectele unei pânze, izolat în spaţiu, este imediat recognoscibil. Întrupate în culoare, pe un fond savant valorat, obiectele şi personajele dau, la prima abordare, sentimentul stenic al certitudinii. Regăsim o lume familiară, cu care comunicăm imediat la nivelul recunoaşterii. Şi totuşi…
Ioan Iacob, Natură statică cu lămâi
Un vas cu flori pluteşte în centrul unei pânze. Ceva mai încolo, o figură izbucneşte din negrul fondului, o femeie cu chip de madonă figurată frontal. Tot din fondul negru, o pisică păşeşte precaut, cu graţie, pe covorul vârstat în alb, roşu, galben… O şură roşie este învăluită de incandescenţa spaţiului roşu. Totul devine brusc nelinişitor, tensionat. Lumea aşezată, echilibrată a lui Ioan Iacob se dovedeşte altceva decât imaginea directă a realităţii. Obiectele, fiinţele sunt, de fapt, în pictura lui Ioan Iacob pretexte. Ele servesc obsesiei artistului pentru valenţele culorii şi sunt „portretizate” prin forţa expresivă a acesteia. Punctul de pornire este clar. „Povestea” devine însă altceva. Galbenul, roşul, negru, albastrul sunt adevăratele ei personaje, care se întâlnesc, se armonizează sau se contrazic, se pun în valoare unele pe altele, îşi exaltă sau îşi „sting” lumina. Spirala brună a „Sforii” pe fondul subtil valorat o transformă în şarpe, capul câinelui african din „Lycaon Pictus Acoperit”, ivit de după un panou, aşa cum apăreau figurile personajelor curioase din secolul al XVII-lea olandez, desparte două lumi: cea luminoasă a ocrurilor şi cea tensionată a griurilor. Personaje-umbre se detaşează pe lumina pânzei. Într-o gamă cromatică diversă, Muntele Carmel îşi impune volumul în lumina razantă a zilei sau se detaşează, în „Triptic” cu nuanţele sale mergând de la verde la roşu, prin subtile treceri, pe cerul întunecat. Negrul, care revine în mai multe lucrări, este într-adevăr culoare la Ioan Iacob, diferenţele de intensitate intrând în perfectă rezonanţă cu restul picturii.
Ioan Iacob, Lycaon Pictus
La „Curtea Veche” artistul expune grafică: desen şi acuarelă. Unele subiecte revin. Regăsim „Coşul Matildei”, „Rodiile”, „Măslinul”, „Lămâile”… Ideea că realizată de un artist atât de preocupat de problemele culorii grafica ar putea fi un studiu pentru compoziţiile picturale nu se verifică. Fiecare piesă îşi este suficientă sieşi. Desenul devine şi el un studiu de lumină, prin raportul liniei cu albul hârtiei, acuarela îşi matizează transparenţele, răspunzând aceleiaşi nevoi de sondare profundă a posibilităţilor culorii.
Creaţia lui Ioan Iacob, de o dezarmantă sinceritate în mărturisirea resorturilor ei intime, are caracteristicile artei autentice. Tablourile lui pot satisface gustul pentru „decorativ” al celui care doreşte să-şi lumineze interiorul cu o operă de artă, exigenţa colecţionarului avizat, pentru care valoarea estetică primează, curiozitatea cunoscătorului interesat de evoluţia artei în general, a tehnicii picturale şi a viziunii plastice, interesul omului de cultură pentru ceea ce se ascunde dincolo de obiectul fizic al lucrării. Multitudinea nivelurilor de lectură îi asigură locul în ceea ce, cu o ambiguitate crescută în zilele noastre, se numeşte „artă autentică”.
