Foaierul Tapiseriilor de la Teatrul Naţional. Văduviţi de podoaba lor ţesută, pereţii cenuşii formează un decor potrivit expoziţiei „Conseguito silenzio” (Linişte dobândită) a pictorului Radu Dragomirescu, titlu inspirat de o poezie a lui Paul Celan.
Stabilit în Italia din 1973, artistul se prezintă pentru a doua oară în România, după ampla personală de la Muzeul Naţional de Artă, din 1998. Expoziţia actuală s-a născut, după cum mărturiseşte artistul, dintr-o invitaţie a lui Ion Caramitru, „dintr-o «colecţie» de gânduri, ale sale şi ale altora, în jurul cărora ne-a cerut să grupăm, să intercalăm sau să suprapunem propriile noastre reflexii”.
Tema principală, moartea, cea care schimbă natura lucrurilor, începând cu vegetalul şi terminând cu drumul de la materie la trecerea spirituală spre „dincolo”, care guverna expoziţia din 1998, se regăseşte şi de această dată. O schimbare s-a produs însă. O sublimare a reprezentării, o graţie plină de calm în desenele labirintice care susţin merele negre, simbol poate al păcatului originar ce marchează destinul omenirii, sau mătăniile, cu boabele lor dătătoare de ordine interioară şi de linişte.
Instalaţiile sale sunt şi acum ofrandă pentru drumurile sinuoase ale sufletului, într-un univers vegheat de inimă şi de trinitara divinitate.
Două panouri domină expoziţia, neliniştitoare tărâmuri cu vagi rapeluri la real şi cu trimiteri simbolice. Negrurile şi albastrurile lor, perfect echilibrate, atrag privirea şi obligă la o scufundare într-o lume misterioasă formată din spaţii suprapuse. De-o parte şi de alta a lor, desene în alb-negru reiau motivele instalaţiilor. O pată de culoare vie cheamă într-un colţ al sălii. Borcane cu legume conservate, devenite metafore ale ofrandei şi, în acelaşi timp, ale unei zestre ancestrale, capătă o autonomie guvernată de simplitate şi de monumentalite.
Instalaţiile lui Radu Dragomirescu sunt un discurs asupra curgerii timpului, asupra condiţiei umane prinse între două momente ale eternităţii: naşterea şi moartea. Urechea, expusă pe una dintre mesele instalaţiei, introduce ideea unei comunicări între lumi, a unei relaţii continue, chiar dacă vag percepută, între actele vieţii şi o instanţă necunoscută.
Linii, volume, culori şi punerea lor într-o compoziţie spaţială constituie arta acestui artist conceptual, pentru care accidentul fizic este filtrat intelectual. Fără a fi lipsită de emoţionalitate, arta lui Radu Dragomirescu se naşte şi se dezvoltă dintr-o transpunere prin şi în simbol a reflecţiei asupra lumii înconjurătoare, asupra efemerităţii ei şi a eternităţii spiritului. Aparent clară, prin structurarea logică a elementelor, creaţia artistului italo-român cere meditaţie, se vrea interiorizată de privitor, văzută dincolo de materialitatea ei. Criticul de artă Ileana Pintilie aprecia, la rândul ei, că instalaţiile lui Radu Dragomirescu relevă un parcurs iniţiatic, un ghid pentru alegerea drumului în labirint.
De la filosofia creştină la echilibrul contemporan
Radu Dragomirescu, Fără titlu
Născut în 1944, în Dobrogea, absolvent al Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, Radu Dragomirescu a obţinut, în 1968, „Marele Premiu” al celei de a 6-a Bienale Internaţionale a Tinerilor Artişti de la Paris. În 1972 primeşte Premiul pentru grafică al Uniunii Artiştilor Plastici, iar în anul următor se stabileşte în Italia. Când a fost invitat la Bienala de la Veneţia, în 1984, artistul era deja cunoscut dintr-o serie de expoziţii (personale sau colective) de la Roma, Milano, Genova. Recunoscut pe plan european, va expune apoi nu numai în Italia, dar şi la Wroclav, în Spania, Irlanda sau Kyoto.
Creaţia lui Radu Dragomirescu este impregnată de viziunea unui timp continuu al omenirii, în care se înscriu începutul şi sfârşitul, ca repere ciclice. Graniţa dintre acum şi aici, pe de o parte, şi un „acolo” plasat într-un timp „fără de timp” se şterge. Pot fi descoperite urmele unui întreg şir de civilizaţii, de la cele antice la zilele noastre, de la filosofia creştină la nevoia descoperirii propriului echilibru într-o societate contemporană marcată de tulburare şi schimbare.
„Radu Dragomirescu, cu lucrările sale recente îşi consolidează poziţia între artiştii conceptuali care au lucrat în Italia, pentru că stabileşte o geometrie a viziunii care nu se bazează pe regândirea evoluţiei (fie şi proprie) a cercetării artistice, prezentă la alţi autori, ci înfruntă în mod direct tema timpului si a consevării. (…) Prezenţa timpului este sugerată de un fragment figurativ şi sculptural, dar fără a măsura distanţa dintre azi şi trecut”, scria criticul Valerio Deho.
Directorul Teatrului Naţional, Ion Caramitru, îşi încheia alocuţiunea de la deschiderea expoziţiei, remarcând nevoia de reflecţie şi de apel la imaginaţie în contemplarea artei lui Radu Dragomirescu, întrebându-se, retoric, ce altceva este arta dacă nu tocmai acest îndemn. Evident, operele lui Radu Dragomirescu nu oferă bucuria imediată a ochiului, aşa cum o face pictura „frumoasă”. Ea cere un nivel mai profund de lectură, ale cărui satisfacţii spirituale depăşesc senzorialul imediat.
