Una dintre ofertele primei seri, „Odysseia”, găzduită de Teatrul Odeon, are toate datele unui spectacol festivalier. Regizorul Tim Carroll şi trupa craioveană au mizat pe imaginaţie, pe convenţie şi pe joacă.
Milenara creaţie a lui Homer trebuie că a fost, ea însăşi, cel puţin pentru o vreme, improvizaţie şi imaginaţie. Aezii o purtau din loc în loc, cântând faptele vitejeşti ale unuia dintre eroii vestitului război troian. Epopeea este dedicată nu neapărat celui mai curajos, celui mai nemilos dintre războinici, ci celui mai înţelept, celui a cărui inteligenţă descoperea întotdeauna soluţia salvatoare, chiar dacă era ajutat de zei. Probă de inspiraţie, de măiestrie, de talent, povestea lui Odysseus s-a născut în timp, cu adăugiri, cu episoade inventate pentru menţinerea atenţiei ascultătorilor, cu imixtiuni, probabil, ale unor ale poveşti adaptate tramei iniţiale. Aşa trebuie să se fi întâmplat, iar remarcabilul regizor englez de teatru şi operă Tim Carroll s-a întors, cu această montare, la demersul iniţial al creării literaturii. „Evenimentele poveştii pe care trebuie să o spunem sunt fixe; circumstanţele în care le vom spune vor curge imprevizibil. Am învăţat câteva elemente fixe, în special de cântec şi de dans. Dar cum aceste «formule» se vor combina ca să spună povestea se va schimba de la un spectacol la altul. Ca Homer, şi noi va trebui să decidem pe moment ce poveşti să spunem şi ce să dăm la o parte; şi, la fel ca Homer, va trebui să adaptăm spunerea poveştilor la multe şi diferite circumstanţe”, afirma Tim Carroll.
A circulat la un moment dat, în România, o traducere în proză a „Odiseei”. Demersul regizoral al lui Tim Carroll aminteşte de această repovestire. Cele 24 de cânturi ale epopeii sunt sintetizate în câteva cuvinte de către un actor. Restul spectacolului este, în mare parte, dominat de hazard. Indicaţiile scrise pe cioburi de ceramică, pe care spectatorii din primul rând al sălii le extrag dintr-o urnă, guvernează jocul actorilor, le indică uneori instrumentele, tipul de dialog, chiar limba în care acesta se va desfăşura. Actorul însuşi este pus în faţa unei situaţii noi, pe care trebuie s-o integreze în trama generală a spectacolului. Poveşti din public, despre o călătorie specială, se grefează pe lunga peregrinare a eroului, palid ecou al experienţelor emoţionale ale zilelor noastre, în comparaţie cu mitica poveste, cineva din sală este invitat să joace rolul lui Odysseu la un moment dat.
Transpus în cheie modernă, Homer devine un loc de întâlnire şi dialog, un prilej de ludică reflecţie asupra unui road movie desfăşurat cu mii de ani în urmă. „Odysseia” lui Tim Carroll transformă fiecare actor şi aminteşte fiecărui spectator că este călător pe drumurile limii şi ale destinului, că voinţa zeilor este numită de-a lungul timpului destin sau hazard, că viaţa poate fi prinsă într-o poveste pentru ceilalţi.
Mijloacele scenice sunt minimale, iar Puiu Antemir a reuşit o performanţă folosind numai cercuri, beţe şi măşti (mai bine spus mască, pentru că ea este întotdeauna aceeaşi), având rolul nu de a exprima, ci de a ascunde. O întreagă coregrafie transformă cercurile în mijloc de comunicare între oameni şi beţele în vâsle, arme sau punţi. Aparţinând oricărui timp şi niciunuia, costumele Liei Dogaru sunt frumoase şi sesizante, pot fi de oameni, de cerşetori sau de zei, bărbăteşti sau femine, în acelaşi timp. Şi extraordinar de… contemporane. Onomatopee, melopee amintind de litanii, fragmente de cântece vechi, murmurate în limba română sau scandate în greaca veche, formează o „coloană sonoră care accentuează un moment sau altul al spectacolului.
11 actori – Adrian Andone, Monica Ardeleanu, Cătălin Băicuş, Gina Călinoiu, Ştefan Cepoi, Iulia Colan, George-Albert Costea, Anca Dinu, Vlad Drăgulescu, Romaniţa Ionescu şi Angel Rababoc – încarnează fiecare mai multe personaje, cu o poftă de joc rar întâlnită. Vlad Drăgulescu este pe rând Hermes, Alcinou, dar şi Argos, bătrânul câne al lui Odysseu, primul care îl recunoaşte la întoarcerea în Ithaka, Romaniţa Ionescu este fie fermecătoarea Circe, fie bătrâna Doică, Gina Călinoiu se transformă din Atena în Tiresias, şi lista continuă. Convenţia se păstrează, timbrul vocii contează foarte puţin, costumaţia rămâne aceeaşi pentru că, aşa cum spun personajele lui Homer, totul poate fi misterios, „fiecare străin poate fi un zeu”. Şi pentru că, oricum, şi zeii, şi Odysseu apar întotdeauna înconjuraţi de ceaţă şi cu figura necesară momentului. Este vizibilă starea de spirit a unei echipe obişnuite să creeze împreună, să-şi simtă reacţiile, să anticipeze improvizaţiile. Dialogurile sunt fireşti, aluzii la epoca noastră sunt presărate din loc în loc, Hermes se bucură ca un copil că are sandale noi şi că a primit o pânză care-l duce din Olimp oriunde… Iar spectatorul este prins în acest joc alert, îşi asumă convenţia, se molipseşte de spiritual ludic al trupei în fiecare moment. Un spectacol fără timpi morţi, fără lungimi nejustificate în care actorii joacă şi… se joacă.
Fericita sosire acasă a lui Odysseu, somnul lin presărat de zei peste pleoapele rudelor peţitorilor pentru a împiedica masacrul final lasă spectatatorului o întrebare: cum va fi spectacolul următor? Şi, implicit, regretul de a nu şti niciodată ce pierde din cauză că nu poate ajunge la fiecare spectacol. Acest regret este esenţa oricărui spectacol de teatru autentic.
